nu mă mai tem, să te pierd
pentru că nu te mai vrea nimeni şi
simt între noi doi oameni, care nu îţi vor binele
care nu îţi fac bine dar se îmbracă frumos, în cuvinte
cât să nu te deosebeşti de ei
să crezi că sunt ai tăi, până la capăt
cum o adicţie
care te poate duce până la ultimul pas, înainte
să nu mai fii
e ca şi cum în vasul tău gol a căzut îngerul
în timpul unei şedinţe banale
de regresie
pentru că munceşti prea mult, munceşti în locul tău
ca un făcut dar nu pentru tine
şi ţi-ai dat sufletul pe mărgele colorate
atât de ieftin

**

lucrurile făcute pe dos n-au cum să te vindece
n-au cum să te schimbe, în această citire
cum nicio pedepsire pe care ai făcut-o în post nu e potrivită
cineva, altcineva, te-a trădat şi pe tine
nu avea cum să fie altfel
de vreme ce paşii ne sunt număraţi, pe câte un taler
iar plămânii pot duce doar câteva baloane
cu aer închipuit
de la spate până la stern
tu nu mai ai inimă, nu mai ai
în locul ei ţi-a crescut un pui de pernă
pernă cu flori colorate
bună de sufocat umbrele de piatră moale
eu n-am ştiut, pentru că nu ai spus niciodată nimic
doar ai ales, întotdeauna doar tu, între două puncte
de vedere, aruncând restul liniei şi tot sufletul din ea
fără să conştientizezi că nu există vindecare
de unul singur, fără un drum bun
fără omul potrivit
fără bărbatul care aduce flori
****