sub strângerea pleoapelor înfloreau neguri
din care obișnuiesc să crească pași
risipind printre degete trupuri neîmplinite
zvonuri stinse aşezau în suflet
frământări noi şi
când iubeam se rupeau lanţuri, din ceasuri întunecate
eram doi oameni imperfecţi
luaţi, fiecare câte puţin
fiecare în vocea lui
de o poveste fără nume
pierduţi, în geometrii rigide
într-o corabie întunecată, captivă
ea, nălucirea de sub clopot
dar neprimit, în clipa de tăcere
buze strivite, să afle
dezlegând
umbra care a crezut într-o umbră
cernea lângă cetate, nisipuri
căutând luna
şi ne puteam auzi sângele, strivindu-se
cercetând toate semnele
în vreme ce trecutul aluneca, încet
culegând, alte lumini
*****