Umblu prin lume, parcă am pierdut ceva,
Și simt un gol în locul inimii, imens,
De parcă jalea din întregul univers
S-a adunat numai în ființa mea.

Mă doare oftatul unei bătrâne pe stradă,
Care târa după ea o veche ladă.
Mă dor picioarele învinețite de frig ale copilului sărman.
Mă dor minutele risipite în van,
La cozi, la ședințe anoste sau prin spitale.

Mă dor eforturile necesare pentru înarmare.
Mă doare neputința că omul nu-i în stare
Să scape în vecie de-a prostiei apăsare.

Și-n noaptea aceasta ce curge inertă, trecută,
Sunt doar un ecou rătăcit pe poteci de pământ,
O simplă vioară cu struna de lacrimi cusută,
Uitată pe brațe de umbră și plânse de vânt.

Pășesc mai departe prin ceața ce ninge durere
Și caut o stea în privirea oricărui străin,
Căci viața-i o scurtă și frântă secundă de miere
Pierdută-ntr-o mare imensă de plâns și pelin.

Dar dincolo de umbre, când cerul începe să cânte,
O rază de har se coboară în pieptul trudit –
Preschimbă din milă și jalea în șoapte sfințite
Și-mi spune în taină că nu sunt pierdut, ci iubit.