Iubito, s-ar putea să-ți doară ori, mai curând, să nu, deloc,
Îți scriu privind, printre confuzii, la oamenii ce ies din bloc.

Și sunt nimicul care scrie despre nimicul care sunt, îmi trec secundele prin oase, dar tot mai vreau să le înfrunt.

Mă rog să-nvăț o rugăciune, mă rog să vreau să mă mai rog, mă rog să cred că se mai poate, să-mi fie primăvara drog.

Mai știi? Eram cu vântul frate, erai cu marea la subraț, aveam și timp și chiar tupeul de-a respira îmbrățișați.

Și nu-nțeleg cum, azi, n-am voie, să gust, s-adulmec, să admir și-ntreb, timid, unde e bradul și firul, lung, de trandafir.

În fine, nici nu prea contează că nu pricep, că mă revolt, atâta timp cât viitorul se infiltrează dezinvolt.

Și dacă e să mă includă, ar fi mai mult decât perfect, iar dacă nu, povestea vorbei mi-a fost păcatul predilect.

Și nu e ieri-ul azi și nu e nici azi vreun ieri definitiv, ci doar scenarii revolute din adevărul relativ.