Ne agățăm cu speranța
de fiecare clipă
ce vine din viitor,
ispită și promisiune
a bunului Creator...
Credem în viață,
însă murim fără vină
de cum sosim în lume
împinși cu hotărâre de o Forță,
pentru unii divină,
iar pentru alții, sceptici,
de o soartă haină.
Tot ce ne orbește
este lumină și amăgire
și tot ce ne doare
se ascunde de noi
tot în a noastră suflare,
egoistă și meschină,
care gonește călăuzitoarea iubire
și ne face să bâjbâim ca orbii
prin haos, umbre și noroi.
Dragostea-flacără de rug,
sfântă și suavă
ne este trimisă din cerescul crug
prin nevăzute canale, fără zăbavă;
trebuie numai s-o primim
în inimi cu voie bună
și să o ferim
de întuneric și minciună.

Ne agățăm cu ardoare
de ceva ce există
numai în închipuire
și teama persistă
scormonind în suflet
asemeni unui cariu,
fără încetare...
Timpul mirific
înaintea noastră răsare,
îl acceptăm ca pe o binecuvântare,
însă el reprezintă
numai măsura
suferințelor și bucuriilor
muritoare;
crește și scade
peste lumină și peste noroi
împreună cu ele
iar tot ce mai rămâne
și arde
este văpaia aprinsă în noi
care se întoarce la stele.