o, sfântă a mea singurătate,
mână a lui Dumnezeu odihnindu-se pe umeri,
trup de-atata mers obosit așează-te pe spate
și începe să numeri...

numără încet, pe îndelete,
colindă până la treizeci și trei și hai înapoi,
nu râde, aranjează întâmplările în cete,
se uită cerul la noi!

fiecare clipă o sărută,
ne este dat de sus mersul ăsta prin lumea de jos,
uimirea strig-o tuturor, iar frica fă-o mută,
îngenunchează frumos,

ca un bunic aplecat peste iaz,
ca o bunică ce-și sărută pe frunte nepotul...
vezi, e ca atunci când ploaia bate ușor în pervaz
și se termină totul.