Motto:
„Pe timpul meu prezent, mușchiul amintirii crește, mă arde și se face rană.” – M. Fotache


Ca niște păsări bezmetice
gândurile mi se lovesc de pereți
și dau glas durerii,
zburând prin fața ochilor mei
din ce în ce mai însângerate.
În lădița sufletului pe care tu mi-ai deschis-o
nici urmă de speranță,
ci doar amintirea unui fir de nisip
din care, cu fiecare zi trecută,
s-a născut deșertul.
Lipsa oricărei atenții de la tine
aduce sub nările mele mirosul pustiului
iar fiecare privire indiferentă de-a ta
e o nouă pală de vânt
pentru focul care îmi mistuie credința.
Slăbită de tăcere,
iubirea mea se lasă sugrumată
de monstrul îndoielii.
Cu ultimele puteri,
încerc să mă sinucid
amintindu-mi de începutul poveștii cu tine.