După ce problema rinichiului a fost așezată pe baze lexicale solide, iar chestiunea râmelor a fost tratată cu o seriozitate biologică pe care râmele însele probabil n-ar fi cerut-o, simt că discuția riscă să rămână prea aproape de sol.
Pentru a o ridica puțin — dacă-mi permiteți (și vă rog să-mi permiteți) — trebuie să stabilesc mai întâi un mic detaliu. Desigur, aș putea să nu o fac; conversațiile au mers înainte și fără asemenea precizări. Dar, cum lucrul acesta se leagă destul de bine de ce urmează, ar fi mai prudent să-l lămurim de pe acum. Și anume: se întâmplă că trăim în Europa. Or, trăind în Europa, suntem supuși unui număr destul de stabil de stereotipuri culturale unul dintre ele — formulat, dacă nu mă înșel, de La Bruyère, deși memoria îmi poate juca feste (Caragea ar ști probabil exact citatul, dar să nu deschidem această paranteză prea larg — nu de alta, dar îmi vin în minte încă două-trei nume aproape la fel de ilustre și nu vreau să sperii inutil masivul auditoriu) — observa cândva (La Bruyere, nu Caragea) că discuțiile europene care pornesc de jos urcă inevitabil către muzică. În asemenea situații, cineva spune aproape întotdeauna „Mozart”.
Mozart apare într-un moment foarte interesant al istoriei europene.
Este secolul în care continentul începe să se organizeze agrar cu o eficiență din ce în ce mai serioasă și, în același timp, dezvoltă un apetit considerabil pentru explorarea Africii Centrale — regiune despre care, până atunci, se știa în principal că este foarte departe și că acolo cresc lucruri care nu cresc în Austria.
Aceste două fenomene — agricultura europeană și explorarea africană — par, la prima vedere, complet independente de muzica lui Mozart. Dar prima vedere nu este întotdeauna cel mai înțelept consilier. (Dovadă stau, printre altele, numărul considerabil de căsnicii nefericite care au pornit de aici, precum și descoperirea tardivă, făcută de unele fete foarte tinere, că burta se poate umfla și din alte motive — la început perfect inofensive — decât consumul de pepene verde, subiect care, dacă ar fi să fiu sincer, ar merita probabil un capitol aparte.)
Dar să ne întoarcem la Europa secolului al XVIII-lea. Am ales această perioadă nu pentru că aș avea ceva împotriva altora — istoria este plină de secole — ci pentru că aici lucrurile încep să se lege într-un mod destul de convenabil pentru argumentul meu. În alte secole oamenii au fost ocupați cu cruciade, cu ciume sau cu certuri teologice extrem de tehnice, activități care, deși interesante în sine, nu ajută prea mult la explicația apariției lui Mozart. Secolul al XVIII-lea, în schimb, are un avantaj simplu: recoltele merg suficient de bine, oamenii încep să aibă timp liber, iar din acest moment se întâmplă două lucruri suspect de des întâlnite în istorie — unii compun muzică (Mozart), iar alții pleacă să exploreze interiorul continentului african (Herr von Grubenwald, Doktor Karl-Friedrich Eisenberg, Otto von Höllenstein și profesorul Ludwig Krausenhauer — n-ați auzit de ei? Dar de Caragea de ce ați auzit?).
Și după cum lesne e de știut, exploratorul european, chiar și atunci când pleacă să caute izvoarele Nilului, are obiceiul să ia cu el câteva lucruri complet inutile pentru junglă — între care, destul de frecvent, și cultura europeană. Aceasta explică, desigur, cum poate ajunge Mozart în junglă. Problema nu este dacă ajunge, ci sub ce formă ajunge.
Pentru că lucrătorul forestier (exploratorul) — ființă pragmatică, ocupată în principal cu copaci și cu o anumită cantitate de noroi — nu avea, după toate probabilitățile, abonament la Burgtheaterul vienez.
Da nu - hai să vă fac pe plac. Uite, sunt generos: să zicem că ar fi avut. Nu cine știe ce abonament — nu în Parkett, la mijlocul sălii, pe axul central, unde, apropo, se aude foarte bine — ci unul mai pe la strapontină. Sau chiar mai nasol: undeva în spate, lângă toba mare. Foarte bine. Dar sub ce formă ar fi ajuns acolo acele serafice armonii? Pentru că — dhă! ăă! (am spus deja) — omul era pasionat să se care în Africa! (dacă nu citești...) – prin urmare nu cred să-l fi pasionat cine știe ce să studieze și instrumente clasice, teorii de dirijat și ce mai trebuie în lipsa unui casetofon, pick-up sau - de ce nu - un modest Spotify Premium trecut printr-un DAC Chord Dave, cu streamer Naim ND555, preamplificator McIntosh și o pereche de boxe Bowers & Wilkins 800 D4, toate cablate cu niște Nordost Valkyrja ca lumea.
Mai rămâne doar să presupunem că Mozart a fost carat până acolo într-o formă ceva mai original - poate fluierat de marinari, poate fredonat de un explorator într-un moment de slăbiciune culturală, poate transportat accidental de-a lungul rutelor comerciale, la fel cum se transportă ideile proaste sau butoaiele cu rom.
Fac aceste speculații fără a pretinde, desigur, că aș fi posesorul unei metode de a călători în timp până în acele locuri îndepărtate — deși trebuie spus că dacă aș avea una, probabil aș folosi-o mai întâi pentru lucruri mult mai urgente, precum verificarea cine a inventat cu adevărat sosul de muștar — mâ rog; pâna una alta sunt nevoit totuși să mă sprijin doar pe observații indirecte.
Și ce e și mai jalnic, din păcate nici literatura nu ne ajută prea mult aici.
Ea a acordat spații considerabile rinichilor, rărunchilor, viermilor de pământ și altor chestiuni digestive sau agricole, dar studiile despre circulația muzicii lui Mozart prin zone forestiere ecuatoriale rămân surprinzător de rare.
Este însă tocmai genul de problemă care cere o agendă de cercetare, nu o explicație pripită.
De pildă, ar trebui investigat cu celeritate:
• dacă armoniile mozartiene puteau fi transportate accidental de-a lungul rutelor comerciale, la fel cum se transportă ideile proaste sau butoaiele cu rom;
• dacă anumite pasaje ale Simfoniei nr. 40 au fost vreodată fluierate de marinari suficient de prost încât să ajungă în zone geografice complet nepotrivite;
• dacă un explorator european, într-un moment de slăbiciune culturală, nu a fredonat cumva o arie chiar în apropierea unui lucrător forestier ocupat cu treburile lui.
Toate acestea sunt ipoteze cu aparență temeinică - stau adică în picioare, se sprijină unele pe altele și, privite de la o distanță potrivită, promit să pară chiar convingătoare.
Dar, ca toate ideile care se simt prea bine în pielea lor, ar fi probabil sănătos să fie verificate.
Personal, dacă aș avea posibilitatea administrativă — și o anumită generozitate bugetară, pe care civilizația o refuză de obicei tocmai proiectelor interesante — aș fi dispus să accept fără ezitare câteva granturi serioase pentru studiul transmiterii accidentale a muzicii mozartiene către urechi neabordate instituțional din regiunile forestiere ale Africii Centrale.