Totul începe când coborâm limbajul în cotidian, transformându-l într-o simplă unealtă de posesie.

Poartă în el istoria, rănile și înțelepciunea tuturor generațiilor care l-au rostit.

Poate fi rănit, lăsat să cadă în praf sau poate muri atunci când își pierde adevărul.

Odată rostit, cuvântul pleacă de lângă cel care l-a născut și își trăiește propria viață, generând efecte independente.

Cuvântul ca Ființă este locul în care gândul devine carne. El nu doar descrie lumea, ci o locuiește și o aduce la viață.

,,Cuvântul-Ființă este singurul trup de aer care nu moare când valul se sinucide pe nisip, ci rămâne în noi ca o sare a lumii - o patrie fără hotare, care nu uneltește în umbră, ci cuprinde întreaga sâmbătă a existenței noastre.”

„Am rătăcit cuvântul. L-am lăsat să cadă în iarbă,
unde s-a umplut de praf și de furnici.”

Din lăcomie sau neatenție, am vrut să posedăm ce nu poate fi posedat, mutilând sensul.

„...le-am strâns de gât cu un „tu” de piatră,
am crezut că lumina se mănâncă cu lingura...”

Când instrumentalizăm alteritatea și o reducem la un obiect, legătura sacră se rupe.

„Ne-am grăbit spre un „tu” rotund și neted ca un măr de plastic,
uitând că distanța dintre doi oameni este sferică și sacră.”

Fără sfințenia dialogului autentic, realitatea noastră interioară își pierde sprijinul.

„...căci atunci când cuvintele mor,
lumea se prăbușește înăuntru, ca un genunchi zdrobit.”

Urmează prăbușirea în golul dintre stări, acolo unde cuvintele-unelte nu mai au nicio putere.

„Dar ea, sâmbăta, a fost o duminică neterminată,
o limbă de pământ între două tăceri.”

În această izolare, timpul își pierde curgerea liniară și devine o prezență grea, reflexivă.

„...timpul nu a trecut, ci s-a așezat pe gânduri,
ca o sprânceană de bunic.”

Fiecare regret se transformă într-o armă lirică ce pătrunde adânc în conștiință.

„...sâmbăta s-a făcut pasăre-vers
și a zburat direct în rană...”

Când totul se consumă, rămâne doar esența abstractă a unei experiențe de neșters.

„Așa cum sarea rămâne în mare când valul se sinucide pe nisip,
așa a rămas sâmbăta aceasta în noi — fără trup, fără chip.”

Din propria cenușă și din sacrificiul zilei trecute, se naște posibilitatea unei noi eliberări.

„Privim înapoi spre ziua care s-a stins, această sâmbătă grea,
ca spre o pasăre care și-a smuls singură aripile
pentru a ne lăsa nouă zborul.”

În final, cuvântul nu mai prinde și nu mai uneltește; el devine sferă, o patrie a reverenței, unde rostirea transfigurează materia în spirit pur.

„Rostește-mă, strigă-mă cu „Dumneavoastră”,
ca pe o patrie inventată abia ieri.
Rostogolește secunda în ochiul de iulie,
până când osul devine strigăt și zbor.”

(Citate de Camelia Oprița Roma)