poveste de dragoste (235527)

totul a început într-o seară oarecare, iubito.
tu aveai mâinile încă pătate de tristețe. mi-ai
ieșit în întâmpinare adumbrită fluturându-mi
marginea stângă a inimii. haide, intră, mi-ai
zis și ți-ai lăsat cuvintele să se strângă într-un
așternut răcoros de iarbă amară. ne jucam apoi
cu clipele tu fluturându-ți picioarele goale în
cristalele lor curgătoare eu străduindu-mă să
respir printre fantele sângerii. așa limpezin-
du-ne limpezindu-ne limpezindu-ne.

( n-aș fi trecut pe aici dacă nu mă târau cu
bărbia însângerată prin pietre dacă nu-mi
spărgeau milioanele de celule suferinde cu
ascuțișul hămesit al celor două turnuri cu
ceas sideral. ale celor două țipete din pântecul
păsării lyră. dacă... )

apoi cineva dintre noi a greșit eu sau tu
sau amândoi deodată căci ziua s-a înclinat
brusc către zenit cu toate frunzele târzii ale
verii. nu ne mai iubeam. ne pândeam la răscru-
cea vânturilor cu prăpăstiile adânc trase peste
chip. ca niște cagule străvezii de sinucigași
siamezi. te așteptam lopătând precum un râu
împotmolit între malurile cenușii ale orei. îmi
returnai vorbele în sicrie de metal. nu mai res-
piram decât funiile tale lungi de ură. de mânie.
de indiferență. singurătatea mă suna din nou
la ușă cu clopoțeii sparți ai colindătorilor mile-
niului doi de dinaintea erei noastre personale.

(n-aș fi trecut pe aici dacă nu venea toamna cu
lăcuste putrede și struguri întârziați. și cu prea




multe mâini de zăpadă. dacă nu ar fi sunat a
jale plopii din buciumul lung tremurător al
trupului lor subțiat de cer. dacă nu ajungeam
între buruienile indiferente ale azilului de
dincolo de lume cu vintrele desigilate )

totul s-a sfârșit într-o seară așa cum a început,
iubito. eu te sunam disperat pe cele două fire
de argint ale tăcerii. tu-mi răspundeai cu pocne-
te aspre în receptor, desfigurându-mă. te-am
rugat apoi să asculți să asculți să asculți pen-
dula curbată a sângelui meu bătând ora exactă
a morții. m-ai consolat spunându-mi : hei, era
nedrept să nu îți răspund. și, doamne, am simțit
întreaga sfâșiere a acelor margini de cântec
uitat în laringe. margini îngânând monotonul
refren al despărțirii eterne eterne
eterne

( doar un singur veac de așteptare pentru mine
înseamnă cât subțirea respirație a ființei până
în seva cataleptică a unor ierburi de maidan.
care pier pier alcoolizate în muribundele brațe
ale toamnei )

totul a început totul s-a sfârșit . și între cele
două bariere nocturne ale inimii se cască o
scorbură de gând ideală
pentru amintirile
noastre
cenzurate,
iubito.

Eu și Galeria (236494)





o femeie tânără
dormitează în fotoliul unei săli de cinema
din când în când mai răsfoiește o revistă de modă veche
în fața unui ecran acvatic panoramic albastru

„inutilitatea cu aripi mari de bărbat”

aerul e liber tot între ziduri
femeia poartă costum englezesc
de călărie
kaki
proiectorul e liber și răpește
o ninsoare în toi

„de ce-s compromis de propriul meu trup?”

dincolo de ecran dincolo de zidul cinematografului
e un pluton de execuție
dincolo de locotenentul spilcuit
un câmp de secară toamna peste care ninge
pasc căprioare
norii se răpesc laolaltă între ei
cu stigmatul pielii de-a rămâne întinsă pe corp

„liniștea e o restricție de memorie”

câte o căprioară tresare înalță capul
și cade într-o detonație de fast
locotenentul spilcuit jubilează
înjură
pe câmpul de secară verde toamna peste care ninge

„nașterea la întâmplare a oricărui obiect întrerupe realitatea”

femeia tânără
poartă costum englezesc de călărie
kaki
mâinile ei albe pe o revistă de modă veche

„în palmele mele se repetă somnul”

tot aerul dintre ziduri e o iubire
fără scăpare
pe ecranul panoramic
albastru

„în care între noi fie vorba brațele nu se afundă”
apare p. i. ceaadaev
în fața lui e un ecran
dincolo de ecran dincolo de zid
un pluton de execuție

„am făgăduit atâta natură până am devenit domestic”

dincolo de locotenentul la comandă spilcuit
e un câmp de secara verde toamna peste care ninge
și pasc căprioare…
p. i. ceaadaev scoate un pachet de cărți
extrage o carte
dama de cupă
semn că e după amiază
femeia citește într-o revistă de modă veche

„nici dacă te-aș naște nu mi-ai îngădui să te păstrez”

adie aerul proiectorul ecranul

„logica sfidează instinctele copilăriei”

ochii urmăresc rubrici mondene
din care spicuiesc
1837
într-o după amiază moare
alexandr sergheevici pușkin împușcat
atâta timp până trece clipa de legătura
dintre pușkin și a împușca
femeia tânără poartă costum englezesc
de călărie kaki
pe ecran p. i. ceaadaev admiră
dama de cupă

o căprioară tresare înalță capul
la auzul de fast al detunăturii

„frumusețea mereu aceeași panică”

corpul se cabrează în salt
botul se deschide spasmodic
locotenentul spilcuit de la comandă înjură
jubilează

„nu te opri ridică-mă pe pleoape”

până atunci nevăzută
mulțimea aplaudă
proiectorul înroșit de sânge
traversează o ninsoare
femeia tânără împăturește revista de modă veche
își trage cu infinită grijă mănușile
și iese

lumea continuă să aplaude

Starea de vierme (235374)

Începi seara prin a-ți pune în palmǎ
pe linia vieții
puținǎ sare, din amintirea
mǎrii care-și zidea maluri din douǎ
trupuri goale, de lunǎ umede
acoperite doar de-un cearșaf de vânt ;
sarea aceasta de la început e esențialǎ,
are rolul de a preveni senzația de greațǎ
de mai târziu, apoi
dai douǎ shoturi de singurǎtate pe gât,
unul dupǎ altul, fǎrǎ întrerupere
pâna le simți tǎria jucându-ți
ca șerpii prin trup
și-n obrajii fierbinți, ca și cum
ai asista la un incendiu,
mușcând la sfârșit,
tot contra greței
din lǎmâia de luminǎ
de care ți-ai rezemat
scara la cer;

ești pregǎtit sǎ-ți inviți poezia încǎ nescrisǎ prin cluburi,
sǎ-i oferi ceva de bǎut,
sǎ-i rǎsfrângi în ochi gesturile stânjenite,
atât de singur cu ea,
între buzele tale și berea pe care pǎșești
ca pe-o plajǎ cu nisip însorit
fardat de spuma albǎ a unei mǎri închipuite,
între gura ta și-a sticlei
civilizațiile se nasc, fac rǎzboaie și mor,
copacii dezverzesc în ecouri de frunze,
trupurile transpirate de dragoste
adorm așternutul în alb,
noaptea asta-i prea bucureșteanǎ, vei spune,

lipit de pereti,
în metrou fir prin tine
haiku-ul petreci,

vei rǎtǎci pe strǎzi
dintr-o mâna în alta un gest sau un tremur,
traficul îți va vopsi gândurile în alb
și iar te vei gândi la așternuturi,
vei simți deodatǎ cǎ ți se toarnǎ alcoolul culorilor în ochi
și cineva pune capacul uriașei sticle de tequilla
pe fundul careia, vierme, te vei
târî pe burtǎ sub presiune,
vei atrage priviri bețive

dimineața te vei trezi cu o stare de greațǎ,
vei fi inimǎ pentru câteva minute
și-o sǎ vomiți sânge,
o sǎ tragi dupǎ tine toatǎ ziua
ca pe-un picior cangrenat
acea senzație de vierme,
mirosul de formol al hainelor
și-al simțurilor,
vei iubi o femeie imaginarǎ,
îi vei aduce flori,
ți se va fâstâci în ochi,
veți mirosi a sare
și-a nisip însorit...

Alunec (235316)

suspendat între clipele de mâine și de vin
îmi ascundeam venele în pahare de cristal
adormindu-mi sângele picătură cu picătură
câteva sute de ani să facă vechime
vise scrijelite-ntr-o etichetă
mă mai ridicau din când în când frisoane
de data asta îmi alergai goală
în marmură de Indii mângâind podelele
și lacrimi îți zgâriau ochii

paranteză
nu mai e mult și vei fi a mea mereu
paranteză închisă

zbor și-am să-mbăt regii
niciodată n-am să dansez cu sfinții
nu am să aflu cum e să cobori
de pe catapeteazmă
să ții de mână vreun copil
pierdut
pentru o clipă cu tine
îmi îngrop veșniciile în ziduri de templu

haide să fim
vinul dulce al zeilor
într-un negru
de

punct

Croitorie (235598)

Nu era decât o serenadă într-o cutie de carton
ziua aceea, zdruncinată
de căderea unei nopți absente.
Erai un personaj croit din petece vechi,
roase de molii si aveai
un puternic miros de naftalină în zâmbet.
Îmi păreai o păpușă ieftină și mă pregăteam
să te vând la o tarabă, pe doua vise
și o clipă de dragoste,
dar m-am oprit...

O aroma de vechi m-a izbit în piept și mi-am privit zdrențele
ce-mi atârnau în ochi.
Nu mai aveam vorbe de vânzare,
doar speranțe de cârpit...m-a ciupit de buricul
degetului un ac
și fiecare cusătura din mine
trecea, înainte de toate,
prin tine.

Îmi cântai serenade în lada cu jucării
murdare și praful rostea
șoptit iubirea noastră
zdrențuroasă.

Metamorfoză (235573)

Nu știu, s-a întîmplat ceva
gîndul a rămas pe afară.
Sufletul vagabondează pe alei
necunoscute și triste.
Trupul rămîne uscat
ca o tulpină jefuită de ramuri
și sună a gol și noaptea luminează ca putregaiul
ca luminile păzitoare de comori
dar numai numai pentru exilații de el –
sufletul îl vede uneori
cînd trece prin dreptul ferestrelor sale
și nu are voie să-i bată în geam.

Mă simt parc deșert
în care-au început să înflorească
rădăcinile
și-ndrăgostiții umblă cu capetele prin nisip
căutînd pentru buchetele vacante
iubite de oase.

am rămas așa cum suntem (236310)

am suflat în ceai până a-nghețat iarna
diminețile-mi crapă pereții și văd cerul inii
crede-mă iubito
nu mai pot rătăci prin ochii lui
ochii străinului
mi-e frig
atât de frig că nu mai e zăpadă să mă-nvelească
te rog citește-mi rar din carte poemul cu salcia pitică
să uit c-am fost demult sânge clocotind
că eu eram un mal
că tu erai un mal
și-un râu curgea-ntre noi
ireversibil
tu mă surpai
eu mă surpam de dor
iar podul prăbușit cu fața la pământ
plânge și-acum o apă
tu ai rămas așa cum ești
neatinsă
eu am rămas așa cum sunt
neînvelit de-un secol
iar salcia
pitică

Master & Servant (236743)

Gaspadin Mendeleev își ridicǎ ochii din calcule
și se-așazǎ-n ciorapul-plasǎ cu portjartier
ce-i slujea de hamac (se legǎna-ntr-un balans de vals Boston
între douǎ candelabre de zahǎr)
din pipa lui stinsǎ, ținutǎ-ntre dinți dintr-o prea veche rutinǎ
a histrionismului solitar
se rostogoleau sfere Rubik divinatorii, cu texte
din Bhagavad-Gita, Yi-Zing și Zohar
pǎianjenii de serǎ își molfǎiau musculițele halucinogene
continuau apoi sǎ-mpleteascǎ
la coșulețele lor cu blindaj invizibil
eu, femeia-bonzai din clondirul de Opium
sînt mai palidǎ azi, judecînd dupǎ textura luminii rǎsfrînte-n pahar,
acel pahar Berzelius cu ape vineții în care gaspadin Mendeleev
colecteazǎ eșantioane de preț din secrețiile mele nocturne
catalizîndu-le mai apoi într-o pastǎ
cu rumeguș de tomuri strǎvechi, limbi de cocoș și mǎrar
din care maestrul își plǎmǎdește mǎsti faciale de carnaval
atunci cînd flambeazǎ eprubetele cu licori colorate, în nopțile mai ploioase,
cînd cu furie face sǎ cînte deodatǎ toate patefoanele,
pe cel mai solemn,
pe cel mai șugubǎț,
pe cel mai amar
gaspadin Mendeleev e capturat de privirea mea de sticlǎ
își îmbracǎ pijamaua de galǎ, cu ephebe virgine
întinde mîna spre abajurul brodat cu un neliniștitor simbol tǎtar
și-adoarme cu ochii la mine
ce va visa, știu doar eu
noaptea vine
și trece, ca o oaste-n galop, fǎrǎ-oșteni,
doar cu cai și cu flamuri
gaspadin Mendeleev se zbate cu spaimǎ-n ciorapul-plasǎ cu portjartier
ca-ntr-un nǎvod îngeresc
ca-ntr-un giulgiu cu geamuri

Întâia patetică (235314)

în clasa întâi mama mi-a cumpărat ghiozdan
de carton de pus în spate în care căram
abecedarul
penarul
bețișoarele și sandviciul cu salam

aveam uniformă nouă și o cămașă cu picățele
iar la pantaloni nu purtam curea ori bretele
mă încălțam cu ghetuțe
seara în pat mă gândeam la maimuțe
iar uneori mă jucam cu mărgele


apoi am primit cadou de la cineva o brișcă
alergam cu ea prin aer ca o morișcă
amenințam fetele
bietele
și băieții cu ea: nimeni nu mișcă!

la întâmplare
în ghiozdan mai îndesam o socotitoare
o călimară cu cerneală, plastilină
și hârtie velină
dacă aveam (și aveam), două mascote
și cel mai important, carnetul de note

va să zică eram un școlar
mă țineam de nasturi când vedeam un hornar
sau ăla era popa, nici nu mai știu
dar cel mai mândru eram de chipiu
și de-un bănuț arămiu

ce mai băiet
aveam și-o praștie în secret
trăgeam după becuri discret
iar dacă e să-mi amintesc, prin buzunar
eram un adevarat bazar

hei, aș vrea să mai fiu pe clasa întâi
inocent și zevzec, pazvantlâi
ce-au trecut anii ce-au mai trecut
și parcă, totuși, abia ieri
m-am născut

Zeii vor porunci (235390)

Vor amuți îngerii închiși sub pământuri
fără lacrimi plânse de ochii lor nevăzuți
fără palme ude și fără trupuri vii.
Vor stinge negrul
vor aprinde focurile omului pierit
să-l descânte pentru o viață
de dincolo de ceruri.

(Hohotele demonilor vor însângera
mările deschise de mânia zeilor)

Vor înnopta zilele aruncate în hăuri
fără zori vor fi și fără aer
fără lumină și fără începuturi.
Vor împânzi ielele răsărituri
vor dansa moartea în picioare
desculțe pe clipe.

(Plânsetele ondinelor vor revărsa
ape descătușate și adâncuri nu vor mai fi)

Vor nimici vânturile rocile firii
fără tărie de timp îndurat
fără credințe și fără de rosturi.
Vor prăbuși disperările
vor smulge din Sisif soarta
și munți nu vor mai fi.

(Ce vulturi vor mânca înfometați
prometeice trupuri urlând surd?)

Vor răstigni pe cruci copii
fără pleoape deschise spre lume
fără durere și fără surâs.
Vor lăsa rugul aprins zeilor
să-i jertfească nașterea
oricărui alt plâns.

(Ce oameni din ce pământuri se vor mai naște
o singură viață murind?)

Și zeii ce vor mai fi?

Masă (235604)

se-nghesuie-n mine tone întregi din lutu-ți
îmbălsămat în propria-mi gură
atârni precum o larvă ce mușcă
mereu din mine
obișnuiai să îmi decorezi sufletul
cu vorbele tale
obișnuiai să spargi apatic gheața
în jurul căreia se zbătea iubirea
azi te-am exilat in mine
am ales să te exilez ca și cum tu de fapt
ai fi trăit mereu în afara mea
în egoismul meu
am ales să te las să mori
între coastele mele
plămânii ți-ar fi placentă în moarte
iar sternul
bastonul tău de orb
cu el obișnuiai sa îmi pipăi laringele
cu el îmi zgâriai corzile vocale
și mă făceai să țip
avortându-te periodic
cum stau întinsă la soare încercând
să te diger mă gândesc
că ar fi fost mai simplu
să te beau
să-ți sparg timpanul drept cu buzele
să strâng bucățile
pulsând încă în palmele-mi mici
și să le cufund definitiv
în salivă
mi-e atât de dor să te strâng fără mâini fără trup
încat aș putea să te mănânc
încat aș putea să te beau
la infinit
simt că tu mi-ai fi de ajuns
ca să zambesc
cu gura plină

Romain Gary (235439)

Ignorase cu panaș acele ceasului
Urmărit de impaciența adolescenței
Mereu în avans
Rareori frînat
De o poză de grup
O măsură a timpului
Un semn cu mîna
Trei Sase Nouă

Să-i admirăm zborul
Să-l vedem trecînd deasupra noastră
Fără ritmuri intermediare
Ore regulate
De sculare
De culcare
Fără pași sincroni
Peste liniile fine
Pretrasate

Trei Nouă
Nouă Trei
Virtuozul pianist
Imprimase fragilului disc
Nebune salturi
Balansuri
Sub arcul degetelor lui
Capete plecate
Scrutînd măsurat etapele
Redresînd umerii
Doar pe cifrele întregi
Rotunde

Orologiul din piață a sunat
Lumea s-a oprit
A întors capul
A încetinit pasul
Destabilizat
Nu a înțeles
Jocul se terminase

Instalat pe strada mare
Si-a pus o pancartă
Deasupra ușii
Strălucitoare
Colecționa
Pendule, ceasuri
Le examina mecanismul
Le culca în sertare
Le punea în vitrină
Sau lîngă el
Pe rafturi

Cele aliniate
Aici
Cele pierdute
Prin colțuri
Se priveau pieziș
Iși ascuțeau minutarele
Dădeau lustru
Bronzurilor sumbre
Bombau
Volutele aurite
Răsfirau delicat
Dantelate proțelanuri

Așezat într-un balansoar
Inchidea ochii
Trăgea adinc în piept
Fumul dens al țigării aprinse
Acele gravitau
Ezitau
Chemate fără apel
Indreptate
Spre douăsprezece

Dincolo de pleoapele grele
Inchise
Privirea se strecura printre gene
Serpuia
Bifurca
Schimba de direcție
Hrănea statuia
Ce părea adormită

Reverberate
De regalele trofee
Razele de soare
Se încrucișau
Pe ecranul vitrinei
Cu fundal de storuri venețiene
Decupînd ca un scalpel lumina

Palele ventilatorului
Băteau aerul
Repetatului joc de pasiență
Un ușor curent de aer
Ii lingea gleznele
Ii atingea din cînd in cînd genunchii
Amintind că a doua ușă
Cea din spate
Era întredeschisă

Mîngîiat
De moliciunea pernei
De parfumul tutunului
Admira
Ploaia de scîntei
Orbit
De acest ultim spectacol
De această ultimă
Luptă virtuală

Așteaptă-mă în visul de mâine! (236291)

(cuvânt înainte: tu)

Prin venele mele las să te strecori jucăușă
fiindcă o sete albastră mă mistuie...
Te văd - mă vezi
nu mă crezi
căzut printre falangele ascuțite ale pașilor de cometă
decupând cerul într-un arc perfect;
te ascunzi grăbită în inima vocalelor e și u când trec pe lângă
tine,
chiar dacă vorbele îmi stau în gând iar
gândurile se prefac în pietre de moară
scrâșnind din încheieturi...

Da, îmi amintesc acum... Trebuie să răzbun
o copilărie întreagă de somn chinuit, nefolositor.
Și totuși...

Nu te pot gândi decât în vis

și ești ca olandezul zburător - nu știu
în ce timp nocturn apari dansând învolburată
sau care cețuri te au în păstrare.

Nu știu nici dacă visul mai e vis
sau e semn de moarte.

Azi și numai azi îți cer:
"Așteaptă-mă în visul da mâine!"

Interspatii (236314)

n-am fost decat doua cuvinte
scrijelite cu cheia pe linia de demarcatie
dintre sfarsit si inceput
literele au inceput sa ne cada
ca dintii de lapte
ai toamnei
cateodata
cand inchid ferestrele
(ferestrele dintre mine si tine)
cand nu mai tragem cu ochiul
unul la fuga celuilalt
din cer cad globuri pamantesti
precum globurile de Craciun
dintr/un brad uscat de tot
iti simt chipul desenat pe harti
teritorii asteptand in pace
sa fie re-descoperite...
navigatori naivi din portul
cu nume de noi
ridica panzele spre o destinatie trista

ciudat , aproape toti isi alesesera trecuturile
dintr-un cuvant scrijelit in graba
cu ultima cheie
legata de gat

intre aici si acolo-
acasa

Grup statuar (236887)

cu subtilități îngropate la temelia câte unui compromis
am coborât astă-noapte în grădină.
învăluiți în ceață am străpuns oglinzile cu reflexia
convulsiei noastre de marmură
înainte fremătam în fiecare secundă
acum avem un freamăt pe anotimp
dar uite cum ne dansează frigul pe soclu
eram încremeniți până ieri
de mâine vom crește în miazăzi
și vom aștepta primăvara pentru porumbei și vrăbii
redevenind stane fără pereche de brani

simt un miros de prunci de gazon împingând umerii către lumină.
să ne mutăm așadar pentru ce crește sub noi.

Autoportret (236911)

În oglindă
un chip străin pretinde c-aș fi eu
sub arcadă mi-au crescut niște gânduri ciudate
ca niște râuri sărate ori ca nouri de ploi
iriși căprui răsfrâng doruri uitate
jinduri apuse s-au cuibărit între umeri

când râd
cascade vuiesc din rănunchi
ori poate doar zâmbesc
furtună mi-e plânsul sub ploape
și trăsnet albastru mi-e hohot

pasul strivește camelii sub stânci
și mâna întinsă mi-e curcubeu azvârlit către tine

numai când iubesc sunt eu
fără virtute fără păcat
fără merit fără vină
fără alb fără negru

numai când iubesc sunt tu

respiratie (235714)

amprente insangerate ale unui rege, pe oglinda destinului, inspira
dare de umbra din camera ce mi se pare tot mai mica.

limbile orologiilor sfaramate zac pe covor si pe masa printre
triluri de flaut din cutia de lemn.

scantei:
latul cutitului pe zborul polizorului desteapta suferinta.

un vant de iarna absoarbe lacom bucati din memoria unei primaveri:
expira muguri de nuferi.

inspir: coasta ta acoperita de alge efervescente, implantata in umarul meu.

sevele mainilor mele te cauta prin zapada.

Umbra mea se iubește cu pădurea (235865)

Umbra mea se iubește cu pădurea
De-atâtea ori se agăța de crengi
foșnind în urmă cuvinte
pe care nu le înțelegea;
de-atâtea ori
se amesteca printre frunze
fără să o mire asemănarea!
Apoi se însera
și o certam pentru neputința ei
de a se deschide
și a mă lăsa să dorm
în măruntaiele uscate ale copacilor,
somnul cenușiu al iernii.

Osho- poem ce curge (235568)

"Cel care iubeste ramâne permanent virgin
toți iubiții sunt imaculați și virgini"
a spus Osho la o cafea cu pielea de mulatră
și am hotărât să nu te iau de nevastă
e o insultă adusă iubirii
mi-a zis
și aceia care nu iubesc
"se vor face stană de piatră
ei nu vor mai curge"
și nu știu cum ...
Ce-ai băut filozofule?
...am înțeles de ce dacii și-au numit capitala
Sarmizegetusa
-mă grabesc să curg!-
iar tu vei fi capitala mea
și hai să facem dragoste
și-apoi
să scriem pentru Agonie
poemul din ochii tăi...

paianjeni deschideau apa (235932)

paianjeni deschideau apa

ma strang cuvintele
pe-afara ploua cu intrebari
secunda miroase a tine
negandul/ negandu-l
in odaia din mine/ peretii
s-au prabusit peste tine.

Vină (236036)

Și dacă nu vrea coasta lui?
Și dacă lutul nu e bun?
Poate nu vrea decât suflarea Ta...
Așteaptă să o naști din nou,
Într-o duminică,
Să știe...
Lunea, marțea... ce s-a întâmplat...
iar duminica să se-odihnească
lângă Tine.
Apoi întreb-o:
"Ce coastă vrei?
Dar lutul, îți convine?"
Și rana sufletului ei,
cu lut și coaste reci atunci tu poți s-o umpli...
Și mâna Ta o ia in mâna ei,
Și ochiul tău îl ia în ochiul ei...
Suflarea dintru început
Devine atât de grea...
Ar vrea să uite întreaga săptămână...
Și ceață groasă ar vrea să cadă peste clipa voastră
de odihnă.

Eros hibernal (235438)

Iarna aceasta, copilă și năroadă,

Ne supune hibernării,

Asemeni unor coșari șomeri

Fumând amintiri.

Ne privim făcând dragoste

Prin amalgamul trăirilor

Așternute de sfinți pe catafalcul purității.

Ne vom privi și-n alte ierni,

Mai brăzdați de frenezia fulgilor de nea,

Mai cuminți, ne vom lăsa trupurile,

Cetini de brad, să adulmece

Fanteziile dragostei … și vom întineri.

EȘTI TU? (236143)

Am privit în oglindă
Anii troienindu-mi
Suflul de vietate hăituită:
În turnul meu de fildeș,
Prin cristale de geamuri,
Priveam înaltul și-mi
Plămădeam în taină
Mare visele
Trăiam pentru a primi
În fiecare clipă
Sărutul de foc
Al Luminii.
Credeam că mă pregătesc,
Destoinic și temeinic
Pentru a fi mireasa
Soarelui.
Îmi țeseam rochia
Din flori de uitare
Și lacrimi de gheață.
Îmi împleteam părul
În fiecare seară,
Cu stele prinse în el,
Să-mi lumineze aprig
Lacrimi de dor neînțeles.
Apoi a plouat…
Cu lacrimi de sânge
Și-a spălat fața de viață
Lumea mea.
Tănjeam după soare,
După sărutul lui
Și mă veștejeam
Până în clipa
În care necunoscut
Te-ai apropiat de fereastra
Sufletului încătușat
Și mi-ai furat gândul.
Te însoțește mereu,
Îți veghează pașii,
După vremi de ignoranță
Te-am redescoperit.
EȘTI TU?

Pe Tine, Doamne (236082)

Pe Tine, Doamne


Pe Tine, Doamne, cum să te iubesc
Când întru Bunătate, Tu ești toate?
Când ești în toate, cum să-ți dăruiesc
Potirul inimii-mi smerite, care-Ți bate?

Din tot ce e pe lume-aș vrea a-Ți da
Inima mea, bătaie cu bătaie,
Să te-nvelesc, Părinte Sfânt, cu ea,
Să te feresc de arșiță și ploaie -

Și pentru Tine, veșnic, să tot bat,
Să te măsor cu inima mea mică,
Să fii al inimilor noastre Împărat
Care ne dă curaj, în loc de frică -

În loc de nepăsare, ne dă milă,
În loc de rele, inimă curată,
Și rugăciunea-i este o copilă
Ce-n inimile toate - va să bată -

Și lumea toată un copil îi este,
Și pentru el, și Fiul Lui își pune
Pe crucea jertfei, ca pe o poveste
Ce-i vieții noastre, tainică minune -

Pe Tine, Doamne, cum să te iubesc
Când întru Bunătate, Tu ești toate?
Când ești în toate, cum să-ți dăruiesc
Potirul inimii-mi smerite, care-Ți bate?

Steaua dorului (235817)

Clipește-o stea după un nor subțire
Și drumul interzis mi-l luminează.
Pe fiecare frunză ce visează,
Adaugă un strop de strălucire.

Să mai privesc la stele? Ce rost are?
Când luna plină, răsărind, veghează
Și gândurile mele stau de pază
Să afle dacă-n zori și dorul doare.

Acolo unde gândul înserează
Și nu-ntâlnește caldă amintire,
Stă multă vreme-n loc și cercetează.
Făcând ades risipă de iubire,
O rană veche se cicatrizează.
Spre stea privesc cu dor și cu uimire.

camerele inimii (236629)

mă plimb
printre două limbi
plin de nedumeriri
căutând după lămuriri

una dată
alta învățată
de una rupt
la alta dus

m-am decis
rămân bigamist
adoptat sau natal
camerele bat egal

Tăceri de mii de decibeli (236577)

M-au asurzit tăcerile tale!
Auzi???
Mi-au perforat timpanele
Gândurile tale nespuse,
Cuvintele tale sugrumate
Înapoia dinților încleștați.
Ce gafă,
Ce greșeală,
Ce păcat,
Ce dor nebun
Te-ncrâncenezi
Să ții sub cheie?
Poate o dorință atât de nelegitimă,
Încât ne-ar împleti pe veci
Orizontala surâsului
Cu verticala lacrimii,
Închipuind
Crucea
Neputinței
Noastre.