Să presupunem că în față e un zid.
Umbra sa se lovește de urmele tale.
Ai vrea un galop de umbre
fără urme tangibile,
un fel de caleidoscop
din care să rămână lumina,
să nu atingi decât vârfurile ierbii
în care umbrele se joacă
de-a necunoscutul din oameni.
Dacă rupi un fir de iarbă,
ai rănit, se pare, începuturile umbrei,
cu pierderile sale în punctul de convergență
a toate sfârșiturile.
Cu un zâmbet parcă de dincolo,
îmi zici că nu există sfârșit,
că linia vieții se prelungește în linia morții,
ca o rază întoarsă în sine la infinit,
se prelungește în cer, până se-apropie
de geamănul său
și se-ntorc în matrice.
Eu rămân doar cu zâmbetul tău,
urmă a umbrei de dincolo.