A fost candva un răsărit ce-mi promitea lumină,
Dar s-a pierdut pe drum, ca un vis fără țintă.
Am întins mâinile spre ea, să-i prind căldura,
Și-am rămas cu tăcerea, cu golul și cu ura.

Pe străzi de amintiri, pașii mei se frâng,
Umbrele cresc, iar timpul nu mai are gând.
O zi ce nu mai vine, dar încă mă strigă,
În ecoul ei stins, inima mea se obligă.

Și totuși, în noapte, o stea îmi șoptește:
„Nu plânge ce-a fost, nimic nu se oprește.”
Dar eu rămân prinsă în dorul ce doare,
Așteptând o zi care nu mai apare.