Noi, despre noi, credem că suntem,
În trupul nostru tot ceea ce rămâne.
Că, atunci când îi dăruim nume,
El, trupul, va avea să răsune
Ca unic organ muzical
Din vibrații și strune.

În sine, trupul nostru e o sticlă plină
Cu vise de carne ce vor să devină
Altceva decât pentru ceea ce
Au fost aduse la ființă
Înainte de început.

Este un adânc plin de adâncuri care
Se golesc băute de setea din mare.

Întâlnirea dintre fluviile
De râuri și de izvoare
Ce mustesc umbre
În lumini solare.

Un gol care, odată golit, nu mai are
De că să fie umplut, pentru că,
Stins ce e din soare nu arde.

Nu are de unde să se rupă
Din sine ca parte.

Să îngropăm fiecare sticlă golită
În cimitirul neinventat al morții de sticlă
Și niciodată să nu o mai umplem cu vin
Ori cu vise din nuanțatul destin!

Sau, hai să o vindem ieftin și să o uităm!...

Să ne luăm adio de la ea pentru totdeauna
Cum de la trupul nostru în care a pus
Cerul din golul său cel de sus,
Ca, din amintirea cărnii lui,
Să ne trezim dimineață
Călători hai-hui!