Mugurii s-au cocoțat pe ramuri într-un acces de primăvară,
Copacii sunt albi, parcă au fost pictați de un pictor renascentist,
Cerul își sprijină albastrul de umerii lumii,
În aer plutește o liniște dulce
Și parcă inima timpului bate mai încet.
Tu vii pe alee cu pași care trezesc iarba
Și îmi reciți un poem celebru al lui Minulescu
Prin care îmi spui că sunt frumoasă, dar că știi că te mint
Și mă întreb dacă m-au dat de gol
Razele de soare care mă învăluie tandru
Sau zațul din ceașca de cafea de azi-dimineață.
Mă strângi în brațe
Și devii o hartă secretă pe care o învăț cu palmele,
Ai adunat în ochi toate serile blânde ale lumii
Ca pe niște păsări care au găsit în sfârșit un acoperiș,
Eu sunt un cer care învață din nou să fie senin,
Tu ești un ocean cald în care toate furtunile mele învață să doarmă,
Când mă cuprinzi în brațe
Pământul pare să-și încetinească rotirea
Ca să asculte două inimi care își potrivesc ritmul.
Da, te-am mințit demult
Și totul s-a prăbușit în jurul meu,
Primăvara a căzut în genunchi în noroi
Și mi-a fost frică de crunta singurătate
De aceea am tăcut până la capăt
Anticipând un cutremur,
Dacă nu era poezia lui Minulescu
Nu ai fi aflat nici azi...