Relația dintre noi s-a învechit
și nu poți spune că e ca vinul.
Noi nu trăim sute de ani
ca să decantăm ranchiuna, angoasele
și să ne lepădăm de toate datoriile.
În spațiul care ne conține
am unit linii paralele,
care, în fiecare zi s-au deformat
până la sugrumare, pentru că
arhivăm și stivuim totul
ca pe o mare avuție.
Trebuia să rămână doar iubirea
un tablou general, o icoană dacă vrei,
dar o băgăm în inimi
și o mânjim cu trudă și banalități.
Tu faci o cafea bună! Și o știi.
Suntem rege și regină în camera asta obosită, în care, dialogul a devenit instrument legislativ
al noutăților din ecrane.
Facem asta ca să ne mai trezim o dată
și încă o dată.
Poate...
Eh! Doar muntele ăsta a rămas răvășit
ca un culcuș cald părăsit în grabă.
Vorbim de războaie ca
despre cantitatea de zahăr din cafea.
Ne place.
Ne pune sângele în mișcare.
Sorbind, mai tăiem de pe listă
o destinație de călătorie și
toate devin paralele.

Eu zic să rămânem în pătratul nostru
deformat
până când spațiul ne va înghiți.
Găurile negre măcar promit
iubirea.