Din clipă în clipă
te străbat momente de ruptură,
iar în fața acestei generații
nu mai găsești înțelesuri.
Nu pricepi
cum se petrece învățarea la ei,
cum se risipește totul în vorbe,
până când, în final,
ajungi să simți
cum ți se taie respirația.

E o neputință care doare,
pe care încerci s‑o preschimbi,
să n‑o mai simți în piele,
în albul ochilor de mătase.

Pe sub hainele lor albe
curg vorbe fără margini,
despre orice și oricine,
dar niciodată despre carte.

Le atragi atenția —
dar totul se risipește în vânt.
Trec pe lângă tine cu zarvă,
ca apa învolburată

Jigniri pătrunzătoare,
tăieturi nebănuite
ascunse sub zâmbete‑n glumă,
ca niște umbre ce se lipesc de piele
și înfloresc în răni ce dor.

Dincolo de ele,
în adâncul tău,
se deschide încet
o rană în suflet,
fragilă ca o fisură în lumină,
gata să doară la cea mai mică atingere.