Se uită visele, mamă,
sau sunt smulse din mine
ca niște fire de lumină?

Aud înăuntru
cum crapă ceva,
ca gheața sub un pas greșit.

Și nu cade nimeni.

Doar eu,
tot mai adânc.

Cineva aruncă pietre
în inima mea
și fiecare cerc
e o amintire care se îneacă.

Le văd cum se duc
cu aripi ude -
îngerii mei obosiți,
târându-și albul prin apă.

Rămâne în urmă
o liniște ascuțită
ca o rană deschisă.

Mamă,
în mine e frig
ca într-o casă părăsită,
unde încă mai bate
o ușă în vânt.

Spune-mi
cine stinge lumina
de fiecare dată
când închid ochii?

Tu ești singurul loc
unde nu se rupe nimic,
unde visul nu sângerează,
unde nu se aud pietre.

La tine
încă e cald
și numele meu
nu se uită.