Parcul îi știa de‑o viață.
Le numărase pașii,
le ascultase tăcerile,
le învățase ritmul
ca pe o rugăciune veche.

Râdeau rar,
dar râsul lor avea greutatea
unor clopote joase.

Toamna îi strângea sub ramuri:
două umbre cuminți.
O frunză mai înceată,
un câine somnoros,
o bancă rămasă caldă.

Apoi, într‑o zi,
toamna a făcut un pas înapoi
și iarna a intrat în parc —
neanunțată.

Din doi pași
a rămas unul.
Mai greu. Mai rar.

Umbla singur,
cu mâinile în buzunare,
căutând parcă
ecoul brațului dispărut.

Și parcul,
care îi văzuse o viață,
își plecă ramurile
în semn înțelegere.