— Și stelele? Nu-ți amintești ce strălucitoare erau stelele, chiar deasupra colibei? Cine știe... poate că încă mai sunt acolo. Stelele au o viață lungă, mult mai lungă decât a noastră.
— Nu am nicio idee. Este atât de puțin spațiu pentru stele aici... E doar ceață și fum peste lume.
— Dar unde s-au dus?
— Toate stelele au fost furate. Cerul a rămas gol. Iar tâlharii... tâlharii aceia care ne-au lăsat în întuneric, nu au fost încă pedepsiți.

Pe cerul gol, tâlharii-au stins lumina,
Lăsând în urmă doar un fum greoi;
E mult de când s-a scurs dintre noi noi
Steaua ce-odată ocrotea grădina.

Păpușa nu era făcută să dureze, ci să fie sfărâmată între dinți, să dispară într-un stomac flămând și să fie uitată înainte ca soarele să apună. Dar păpușa de turtă dulce a ales o altă cale. Într-o lume care o voia doar o gustare trecătoare, ea a decis să devină memorie.
Cu degetele ei fragile, făcute din miere și dor, ea nu caută zahărul, ci sapă neîncetat în piatra rece a lumii. Acolo, în granitul sur al stațiilor de tren pustii, ea scrie cu trudă numele stelelor pe care hoții le-au luat de pe cer. Fiecare literă e o mică fisură în tăcerea universului, o dovadă că lumina a existat înainte de ceață și fum.
Ea este cea care, se așază nevăzută lângă fata singură. În timp ce ziarele se îngălbenesc și computerele bâzâie sec, păpușa îi șoptește la ureche, cu o voce care miroase a scorțișoară și vechi colibe:
„Nu ai uitat cine ești. Ridică-ți ochii din pământ și privește prin acest fum de fier. Tu nu ești o umbră care trece, ci ești singura stea care a reușit să scape de mâinile tâlharilor.”

Păpușa știe acum un mare secret: atâta timp cât cineva mai refuză să fie înghițit de întuneric, cerul nu va fi niciodată cu adevărat gol.

Lumea e plină de hoți de vise, ai grijă de stelele tale

Camelia Opriţa, finalul cărţii pentru copii: Aventurile Păpuşii De Turtă Dulce (2020)