Să trăiești cu oamenii e obositor, câteodată. De multe ori traumatizant și, chiar dacă ai fi ateu, preferi să stai cât mai mult în biserică. Atât de profundă e disperarea, câteodată.
Un psiholog mi-a spus că trebuie să învăț să trăiesc fără a avea nevoie de cineva, pentru a mă concentra pe sine și a face lucruri importante, în așa fel încât, într-o zi, când rămân singură, să știu cine sunt. Să simt durerea, dar viața să meargă mai departe pentru mine, omul complet.
Nevoia de alții în viața noastră e privită ca o dependență. Se vorbește tot mai mult de „bariere”, de spațiu personal, de îmbrățișarea singurătății. Sună aproape spiritual, de parcă am atins al treilea ochi, și totuși, nu pare o marotă New Age, autoprotecția față de ceilalți devine un mod de a fi iluminat. Devenim zei firavi care trăiesc cinic, temători că vom simți prea mult la un moment dat. Construim un spațiu fără risc de prăbușire.
În această lume ultra-lucidă, cu o afinitate pentru sine, pentru „sănătatea” eului, orice ar însemna asta, un artist nu poate crea nimic care să atingă. Pentru că nu există conflict, doar păsări prea albe care cântă mereu același lucru. Nu poți deveni un artist bun fără nenumăratele drame inutile ale oamenilor. Cum un poem sensibil nu se naște doar din contemplarea imparțială, obiectivă, a unui adevăr, a unei imagini, ci din trăire. Să ai impresia că poți scrie bine doar citindu-i pe alții, în lipsa unei revelații subiective, ar însemna să reciclezi viețile altora. Doar observând mișcarea oamenilor, fără să îi simți, fără curajul de a muri odată cu ei, trăirea e sterilă – devii un onanist emoțional. Arta va fi mută.
Arta adevărată crește în noi. E ca un epistaxis. Te atinge acolo unde nu știai că poți simți ceva. Și uneori nu înțelegi de ce apare, ce înseamnă acea senzație; rămâi cu puțină tensiune între sprâncene și o întrebare. Îți amintești culoarea străvezie din colțul tabloului sau o anumită expresie dintr-un poem, seara, înainte de culcare. Și a doua zi te întorci la muzeu și simți că ai privi acel tablou toată viața. Recitești poezia și pielea prinde muguri peste tot.
De cele mai multe ori, murim singuri; e înfricoșător. Dar cred că merită să încerci, măcar o dată, să mori împreună cu cineva.