O săptămână de vacanță, apoi clasa a douăsprezecea. Vara s-a scurs fără zgomot.

Un ziar sosit din Damasc, purtând un poem trimis cu patru săptămâni în urmă. Colegul intră în prăvălie, îl așază pe masă între noi, zâmbet cald, felicitări. Îmi recitesc versurile, iar și iar, în timp ce el își soarbe ceaiul și vorbește despre har, despre invidie.

Seara, prăvălia se închide peste bucuria mea. Merg singur, în haine decolorate pe care nu le-am privit niciodată în oglindă.

În buzunar, țin poemul decupat, împăturit de atâtea ori încât cerneala s-a șters pe margini.

Acasă, mama în bucătărie, tata în odaia lui. Îi pun tatălui în palmă încasarea zilei. El îi strânge fără să mă vadă.

Pe fața mamei, riduri noi. Spală vase în tăcere. Buretele scârțâie pe porțelanul alb, iar lacrimile îi curg fără sunet, în apa clăbucită. Pe marginea chiuvetei, o verighetă scoasă, așezată cu grijă.

Ziarul din mâna mea îi atinge obrazul ud.

Ușa se închide după mine. Răsfoiesc teancul de ziare vechi de pe podea. Foile se umezesc sub degete. Cu un rest de creion, scriu pe marginea udă un poem nou.

Afară, un uguit. Atât.