Există oameni care nu trec prin viața noastră.

Se așază.

Ca lumina de august pe umerii unei după-amiezi: fără grabă, fără zgomot, fără să întrebe dacă au voie.

Și, din clipa aceea, începem să privim altfel.

Vara nu mai e doar vară. Diminețile sunt mai colorate. Serile au alt gust.

Mă august când te văd trecând și înțeleg chiar și ceea ce nu spui.

Aveau gust clipele în care zâmbeam cu ochii, fără să rostim „te august”, dar ne recunoșteam dorul printre tăceri.

Întoarce-mă în acel august în care am descoperit o altă formă de iubire.

Aceea în care „pentru totdeauna” nu înseamnă timpul petrecut împreună, ci lumina care a pătruns atât de adânc, încât n-a mai plecat niciodată.

Poate că despre asta este totul.

Nu despre întâlnire.

Despre recunoaștere.

Despre clipa în care un suflet aprinde alt suflet, iar lumina aceea rămâne dincolo de oameni, dincolo de timp, dincolo de orice sfârșit.

Și dacă, într-o zi, vei uita chipul meu, dar nu și lumina pe care ai învățat s-o porți,

atunci să știi...

încă mă august în tine.

I.P.