Coborârea în Infern

La-nceput a fost cuvântul…
Și se tot vorbea pe-afară cum c-ar exista viață după moarte…
Pe cuvânt c-am pus la-ndoială moartea!
Mi-au trebuit un chibrit, o lumânare,
Un pat de mătase, un vin bun și multe, multe petale de trandafir
Așa de brusc mi s-a aprins lumina încât
De speriat, chiar și după ce am stins lumânarea,
Sufletul tău tot mai lumina parcă pulsând gâfâit după gâfâit.
Cum în tot Universul era întuneric evident că atrăgeai atenția
Și-a trebuit repede să ne facem nevăzuți…
Curând am aflat că erai promisă și am simțit că turbez,
Începusem să fiu gelos pe cineva care poate nici nu exista
Dar când în sfârșit “buricul pământului” și-a făcut apariția
Mi-am dat seama că sigur ai tăi nu mă vor chiar dacă
Doar eu știu să-ți citesc gândurile…
Am ieșit p-afară cu băieții în timp ce tu te distrai cu noua ta păpușică…
Aici e poza când ți-ai dat seama că e cam limitat
Și ce satisfacție am avut când ai venit după mine plângând odată cu noaptea…
Mi-e de-ajuns gâfâind să-mi luminezi
O, tu…flacără…
Ce-ai fost, ești și vei fi mereu a mea…

Epilog
Simți cum te-mpresoară pereții simplului tău trup
Și-ți strivesc ființa rară și chiar aripile-i rup
Când ar vrea ca prin cuvinte gura ta să-i nască viața
Ca-n Geneză când din Domnul noi, cuvintele, am prins viată
Simți cum dis-de-dimineață visul tău se stinge-apare
Raza zilei altui vis, înc-o viață muritoare
Eu curând pătrund pământul și mă las pe mine-oglinzii
Închid ochiul cel din tină și-l arunc în neființă
Și cu cartea cea mai sfântă îmi ciobesc plăpânda frunte
Ca prin astă fantă sfântă mii de flăcări să inunde
Cartea mea nescrisă încă…