Sunt fiu de împărat și tatăl meu e-un dud bătrân,
Împărăția sa se-ntinde pe pământ, chiar și pe cer,
Frică au toți de el și umbrei sale i se supun,
Cu sceptrul mâniei de-i atinge, toți iertare-i cer.

Sunt fiul său, un cerb cu coarne de argint în frunte,
Nu am rival nici pe pământ și nici în ape,
Am înfruntat dușmani in coarne și-n cuvinte sfinte,
Stele îmi stau în șir, cu-a lor lumină să m-adape.

Dimineața, în ropot universul cercetam ca să mă vadă,
Ca orice muritor sau stea ce mă zăreau să mi se-nchine,
Și fără teamă, scrutam hățișul de lumină sau zăpadă,
Temut eram de uragane și de roiuri de albine.

Dar într-o zi, pășind cum fac de-o viață, printre stele,
Un plâns tânguitor se-aude de pe o neagră stea,
Simțeam o duioșie-nlăcrimată că-mi umezește buzele,
Chema pe cineva, nu eu puteam să fiu, nu mă vedea.

Cu coarnele-aplecate, să n-o rănesc, cu mângâiere
Ce cu lumina de argint o sfâșiam, să caut vocea sa,
Văzui, acoperită cu neagră pulbere, o umbră în tăcere,
Mi-a spus că-i este sete, să-i dau o lacrimă să bea.

Înduioșat și fermecat de chipul palid, de tristețea rece,
O lacrimă abia născută am picurat-o pe-ale sale buze,
Și într-o clipă, durerea neagră a început să mă aplece,
Simțeam că-mi suge bunătatea, cu ale ei ventuze.

Mi-am revenit abia târziu la poalele întunecimii sale,
Era o maiestuasă vrăjitoare, era de-o neagră frumusețe,
Mi-a spus că-n veci voi fi un sclav pe treptele-i reale,
Și că voi fi nemuritor lângă a sa iubire eternă, rece.

Simțeam că plâng dar ochi-mi lăcrimau cu picături de gheață,
Vedeam pe tata ce în disperare, nici cruce n-are să mă plângă,
Nu-nțelegeam cum poate mila și iubirea să distrug-o viață,
Cum poate-un cerb cu coarne de argint, ca mine să ajungă.