Ce voi îngropa odată cu mine?

Trupul pe care-l hrănesc pentru a mă trezi
După întuneric în orizontul deschis de lumină?
Ori gândurile lui din care mi-am adăugat
Ceea ce visam că are să mă prefacă
Într-un alt fel de alb împărat
Ce nicicând nu voi fi?

Mă întreb nu pentru că aștept un răspuns,
Ci fiindcă ce face ca răsăritul să devină apus
Îmi crește din inima pe care nu am știut
Că o port în carne de când sunt
Mai mult sau mai puțin
Ca pe altceva în plus.

Aflu cumva răspunsul în dilema femeii
Care a fost creată pentru a nu se mai muri,
Dar, din cauza căreia există moartea
Peste tot și în toate câte își adaugă
Rosturi care devin din cuvinte
Numele ce le vom rosti?

Ne îngropăm în propriile noastre întrebări
Pe care ni le-am împărtășit de atâtea ori
Încât nu mai știm care parte din noi
Mai trăiește cu adevărat și care
Moare spre a ne naște la fel
De plini și la fel de goi.