Când luna urcă lin pe cer,
Și codrul tace greu,
Un poet își poartă dorul
Ca pe un zeu

Iubește fără să ceară,
Fără glas și jurământ.
Își lasă inima întreagă
Într-un singur gând.

Dintr-o privire face stele,
Dintr-un zâmbet, primăveri.
Iar din lacrimi își construiește
Visuri și tăceri.

Când ea îi sta aproape,
Stelele surâd ușor.
Până și florile
Par să cânte de dor.

Dar când pașii ei dispar,
Se întunecă și zarea.
Iar in versuri tot apar,
Dorul și chemarea

El nu uită, nu condamnă,
Nu se zbate în furtuni.
Face din iubire lună,
Iar din durere, rugăciuni.

Așa iubește un poet,
Fără frică, fără glas.
Arde-o viață, încet,
Pentru-un singur ceas.

Și chiar dacă timpul trece,
Iar iubita nu mai vine,
Dragostea îi înflorește
Veșnic printre visuri și ruine