Sunt doctor de creiere și minți.
Creierolog pentru unii,
mintolog pentru alții.

Am un cabinet strașnic, în formă de creier.
Pereții sunt circumvoluționari,
iar biroul e un simpatic cerebel făcut pe comandă.
Creierele și mințile care vin la mine
le așez pe un scaun cât o hipofiză.

Intrarea se face printr-un hol gros ca un trunchi cerebral.

Sunt de cinci ani aici – ani nebuni, cum îi numesc eu.

E o activitate palpitantă.
Vin la mine ca la șaman – să le urc mințile,
doar că am rău de înălțime.
Ei nu știu asta.

Vin tot felul de creiere și minți.
Mai sunt și creiere fără – mai puține.

Unul fără minte a venit odată cu unul proaspăt cu minte.
Cel fără era ridat tot și mirosea a formol deja.
M-a întrebat cum mă cheamă, de cinci ori.
Ultima oară i-am spus numele lui.
Un rid a tremurat ca o piftie.
Cel proaspăt s-a albit și i-a mângâiat ridul.

Cele mai multe sunt creiere cu minți,
unele chiar fascinante.

M-a distrat unul care s-a prezentat scurt:
– Poseidon.

Avea sandale și un trident din cârpă umplută cu alge.
Am vorbit mult despre mare și pești,
despre Moby Dick, despre Bătrânul și marea,
iar în fundal ne cânta Vivaldi: La Tempesta di Mare.

A plecat târziu.
Mi-a lăsat tridentul la schimb cu rețeta.

Atunci mi-am comandat un acvariu cu Guppy și un pește Balon.
În depresie se dezumflă.
Azi e dezumflat.

Într-o iarnă a venit un creier cu o minte diabolică.
Un ucigaș de muște.
Omora cu sutele, zilnic.
Visul lui era să ajungă în Egipt, să ucidă Scarabeul Khepri.

L-am convins că renașterea noastră stă în bila solară
tăvălită de scarabeu.

A plecat lăsând în urmă trei muște.

Mă temeam să nu asasineze fluturii.
Se știe:
fluturii sunt omizile
care și-au ratat ratarea.

Îmi aduc aminte de un cuplu de creiere.
Aveau mințile atât de împletite,
că vorbeam cu unul și-mi răspundea celălalt.

După un timp vorbeau doar între ei.
I-am lăsat acolo, dendrite în axoni, axoni în dendrite,
și-am plecat.

Era târziu.
Prea târziu.

Îmi aminteau de propriile mele rețele neuronale,
de împletiri între minți care pleacă din creiere
și creiere care pleacă din împletiri.

În noaptea aceea am visat o epifiză enormă
care ne adormea pe toți.

Pământul întreg visa.

– Domnule doctor! – m-a strigat asistenta.

M-am întors trezit și am privit-o.

Era albă din nimb până-n saboții de piele.

– Suntem un doctor Cu
Minte și e vremea
să ne luăm pastiluțele!