Aerul înmugurește.

Timpul
își închide pleoapele
ca un copil
care se roagă,
iar dimineața
își scutură clopotele albastre
peste iarba
încă adormită.

Două păsări de ceară,
arse pe dinăuntru
de aceeași flacără
care nu mistuie,
își beau una alteia umbra
din potirul văzduhului,
ca și cum iubirea
ar fi singura apă
în care focul
învață să nu se stingă.

Una vine din răsărit,
cu aripile mirosind
a iasomie,
mir
și pâine caldă,
culegând din rouă
psalmii nenăscuți
ai luminii,
ca pe un alfabet lichid
scris
înaintea cuvintelor.

Cealaltă urcă din amurg,
unde rodia cerului
își desface inima
în mii de semințe aprinse,
iar umbrele înfloresc
cu rădăcinile adânc
în izvorul luminii.

Se recunosc.

Nu după chip.

Nu după zbor.

Ci după rana de lumină
prin care Dumnezeu
a lăsat infinitul
să sângereze
în fiecare.

Nu mai sunt două.
Ci aceeași aripă
visând
doi umeri.

Dumnezeu surâde.
Iar infinitul
își odihnește
nemărginirea
într-o îmbrățișare.

©Corina Junghiatu