Tăcerea se așază între noi
ca o pasăre albă.

În culoarea rămasă din urmă,
în zidirea înceată
și-n înserarea târzie,
aș vrea să sper
în toate lucrurile care nu pier.

Secunda îmi scapă din degete,
grăbită, ca o mătase,
ca o vorbă de-alin,
ca întrebarea:
Tu ești mereu calm?

Zglobiu, firul de iarbă tocmai
a îngurgitat o cămilă,
cuvintele au alunecat pe parbriz,
mașina a șters parapetul,
dealul a coborât umbrele,
iar fata și-a luat curajul de mână
și s-a rugat în tăcere, în colțul pădurii.

Bătrânul din vis
o aștepta la pârâu.

În rugăciune,
întrebările cad laolaltă cu răspunsurile.
Zidul plânge-n tăcere, albastru.

Dacă pleci,
lasă-ți măcar umbra
s-adaste aici
până târziu.

Închide ochii
și spune-mi,
până când totul se va sfârși:

Tu ești mereu calm?

– Zvera End