De ce te agăţi de vis, strigoi de ceară,
Când ceasul tău a stat de mult în loc?
Eu sunt tăcerea albă, milenară,
Ce stinge-al tău iluzoriu foc.

Nu sunt un mort, ci o strigoică vie,
O nebunie-n marşul tău spectral!
Chiar dacă-mi pui o lespede verzuie,
Rămân o piesă-n dansul tău fatal.

Îţi dăruiesc un somn fără de monştri,
O pace-adâncă, fără de delir,
Să nu-ţi mai strigi prin umbre credincioșii,
Şi nici ai sorţii paşi pierduţi în şir.

O, Moarte, pacea ta e o minciună,
Eu vreau şi-n iad să cânt şi să tresalt!
Decât în vidul tău, mai bine-n lună,
Scăldată-n vin şi-n somnul celălalt.”