Cuvânt se-ntredeschise buza cu recea ei necuvântare
Și printre gânduri necuvântul rămase-alăturea-n uitare
O vorbă zămislită-n urmă cu cer senin se bate-n mine
Tu mă vegheai la căpătâiuri dar vorbe nu erau în tine.
Himeră-i cuvântarea-ndată iară aflarea neștiută
Căci rosturi n-are vorba toată când întrebarea-n noi e mută
Și să dea glas cuvântul este fără parfumul de-adevăr
Iar goliciunea ce-l îmbracă e șarpele cules din măr.
Pământ cuprinse om de brațe și brațul de lumini cernind
Peste cenușă de zidire în pumn de vorbe mă cuprind
Ne sapă-n noi sclipiri de-a spune și în privirea noastră tac
Cu cei ce au purces gândirea și-n brațe de minciună zac.
Zvâcnind în noi simțirea toată își cere dreptul la cuvânt
Sunt zboruri azi ce-au zămislit-o înlănțuite de pământ.
Sălășluind în carne vise s-or smulge-n moarte de ființă
Cu dorul lor de a nu spune și cu tăcerea lor dorință.
Rodind în trupuri neputința și-o strigă vorba fremătând
Sub palma ei de neștiință, parfum pierdut al unui gând,
Întreaga fire omenească clădită-i peste amăgiri
Trăgându-și toatele ființa din vis în ultime zvâcniri.
Ce-am fi noi văduviți de vorbe cu gânduri nepurtând de strai
Și fără glas strigând durerea și împliniri fără de grai
Ne-am pierde-n vicii de rotiri necunoscându-le la număr
Cu fericirea-nsingurată și fără rod de lacrimi umăr.