Misterul ne lovește tiptil,
ne îmbrățișează
cu un trecut aproape uitat,
dar senin.

În buzunarul de la piept,
Tata poartă epitaful lui,
scris de mine.

Eu, fata de la 3,
pentru domnul Niță de la 3
și pentru doamna Rodica
de pe Soarelui 14,
am scrijelit neuitare
pe telefoane mobile și foi —

azi, răvașe —
păsări în vânt rece
ce nu vor nicicum să plece
într-o altă țară,
mai bună și mai bănoasă.

Vor să rămână cu noi,
să ne încălzească
de frigul cerului
înalt și cobalt.

Crizanteme și trandafiri noi
și pământ drag
îi învelesc pe morții noștri
și le țin cald.

În colțul bisericii
din Poșta Câlnău
e un cimitir unde bunicul meu,
Tataia Dragomir —

da, exact: „dragul meu”,
asta înseamnă
în limba cea veche, slavonă,
preaiubitul meu —

păzește universul
ca orice polițist comunitar bun.

Și, în urma lui,
a rămas nepoata lui —
Veronelul, adică eu —,
un mic Sisif,
să aibă grijă
de comunitate și de satul uitat,
de locul unde, pe vremuri,
oamenii se adunau la fântână
ca să ia apă,
fix unde stăteam noi.

Satul e proaspăt,
ca o grădină
lucrată cu mâinile goale,
cu sevă
și sânge.

Magnoliile se scufundă în dor.
Rădăcinile lor se întind
dincolo de zare,
înspre vechea gârlă,
departe.

Nu există destule ape
pentru atâtea primăveri
și primeniri.

Nu există destui pași
pentru atâtea despărțiri
și revederi,
atâta renaștere
pentru atâta moarte.

Și totuși —

crengile mi se iscă
în degete și în brațe,
privirile se asmut
ca niște câini,
atenția își încordează mușchii,
iar fluierul creierului meu
sună ascuțit
și prelung.

Și totuși —

singurul loc mai cald
decât orice „acasă”
e o biserică-n deal,
cu miros de zid proaspăt pictat
și lemn crud
din pădurea noastră de visuri.

În toamnele-amintiri
și iernile curate la suflet,
ne întâlnim toți
și spunem povești la gura sobei,
pe care nu le aude nimeni
decât noi —

oamenii inimii,
fără vârstă,
dar mereu vii.

— Zvera End

„Oamenii inimii”
din volumul în lucru „Dumnezeu Aievea”
capitolul „Pierderea”