Sorin Oprescu look-alike
mergea pe bicicletă dimineața prin parc.

Pensionarii negociau programul de șah,
vara își negocia toamna,
liniștea — jumătățile,
lipsa.

Căutam o singurătate
ca a mea,
cu scârțâituri line,
crengi uitate în cer,
bănci verzi
și păsări-bucurie
care visează la peștișori de aur zburând
într-un lac,
pe un munte altundeva,
în afara orașului.

Era o lentoare ciudată,
mereu la pândă
după firimituri de miracole.

Puteam, în sfârșit, respira.

Gândurile îmi alunecau pe luciul apei,
trezite
la o viață nouă,
pescuită din Har.

Pașii mă duceau
exact unde trebuie.

Fără așteptări.
Fără regrete sau lacrimi.

În mirarea blândă
de a fi un om viu.

Nu există destule brațe și sărutări,
dragă mamă,
pentru toate scrisorile tăcute
schimbate-ntre noi
în toți acești ani.

Și totuși,

fiecare zi e nouă acum,
îmbrățișată
de fire nevăzute
de mirare
și dragoste.