Cînd rău m-afund-al meu picior în gheare prins
Și nălucirea din oglindă cînd s-a stins
Tu, cel ce din nădejde prinzi să tai
N-ai azi un licăr de nădejde ca să-mi dai?

N-ai la copilul tău o floare de salcîm
Să dea-napoi un vis zdrobit pe caldarîm?
N-ai sănii de argint să tragă greu
Surîsul primăverilor din pieptul meu?

N-ai ploaie ca să scalde floarea-n măr
Sau fir de iarbă ca să-mi crească-n păr?
Au dorul meu de mine te-a cuprins
Și mîna pribegită ce s-a-ntins

Îți cîntă-ncet din corzile viorii
Grăbitul vals al morților visării
Și valul efemer, din fund de Iad
Mai arde-o frunză în noianul frunzelor ce cad.

Și frunză fost-am.
Și sămînță de stejar.
Și pom cu roade.
Și copil hoinar.

Dar azi iar trece chipul tău curat
Să ducă-n inimă de munte sufletul pribeag.
Și sufletul ce nu se lasă dus
Azi mă blesteamă că l-am smuls de sus.

Duce-m-ar dusă tot pe plai cu flori
Unde să-mi cînte corul de viori
În mîini de înger, nu de om cîinos
Să fiu, în licăr de nădejde, copilul lui Hristos.