Era odată, într-o casă veche,
Un liliac ce nu-nflorea nicicând;
Peste poieni stătea mereu de veghe
Și se tot apleca sub recele vânt.

Era acolo, neclintit de vreme,
Și își purta destinul ca un semn vechi;
La geam, tăcut, venea să se rezeme
De-un pervaz mic, îmbătrânit, de lemn vechi.

Nu vedea icoane sus pe perete,
Nici rugi nu auzea rostite-n șoaptă;
Copiii casei mai lăsau pachete,
Trecând în grabă, singuri, pe la poartă.

La sobă, gura ușii se deschise,
Și focul mocnea încet, domol și lin;
Pe masă, pâinea veche se-ntărise,
Iar ceaiul lor avea gust de pelin.

De la geam privea bătrânul liliac,
Văzu o mamă ce povara ducea;
Cu trup slăbit de boala grea, fără leac,
Și suferința-n taină o rodea greu.

Acum veneau la dânsa toți copiii,
Îngenuncheați de boala ei cea cruntă;
Se adunau în jurul mamei fiii,
Să-i sărute mâna rece, cea sfântă.

Lângă patul ei, copiii implorau,
Și toți se rugau lui Dumnezeu, smerit;
Să-i curme chinul, însă ei nu puteau,
Nici să-i ridice trupul greu istovit.

Din ochii mamei pierea iar sclipirea,
Ca frunza care cade dintr-un copac;
Lăsând pe moarte-n urmă moștenirea:
Schimbul etern cu flori mov de liliac.

Adesea iorgovanul tăcut plângea,
O lacrimă-i curgea la rădăcină;
Și pic cu pic grădina toată umplea
Cu flori și cu miresme și lumină.

Atunci au înțeles: liliacul lor
Nu înflorea în casa fără rugă;
Înflorise-n rugă, dragoste și dor,
Din dragostea ce moartea n-o alungă.

Azi liliacul, înflorit de mulți ani,
Privește casa unde ea a murit;
Și-adună iar în prag pe toți cei orfani,
Cu florile-i mov, de-a pururi înflorit.