Ce trist decor când mai cobor din neant,
O mare de monotonie se prelinge pe ziduri,
Iar timpul îmi sapă în carne adânci riduri,
Sub umbra ecranului, rece și flagrant.

Afară e mâzgă... un bec de neon agonizează bolnav,
Priviri artificiale se pierd în vitrine,
Se sting, rând pe rând, iluziile fine,
Iar somnul ne prinde în cercul lui sclav.

E ud și e rece ca-n fund de mormânt,
Prin parcuri nevrotice, pline de zgură,
O minte epuizată mai caută o măsură,
În timp ce secunde de ciment cad greu pe pământ.

Și totul apasă... orașul bate a pustiu,
În blocul cel gri, îmbrăcat în ruină,
O ultimă rază se stinge-n grădină,
Iar noi adormim fără să știm ce-a fost viu.