Un țânțar înfometat
Din băltoacă a ieșit
Afară când s-a văzut
A scos primul bâzâit.

În viteză a plecat
Să găsească mâncare
Spre oraș s-a îndreptat
Cu un apetit mare.

El acolo a aflat
Că se poate ghiftui
Și se poate înfrupta
Până burta-i va plezni.

Dar să ia aminte
Nu cumva să bâzâie
Că omul de-l aude
Nu o să îl mângâie.

Să îl înțepe ușor
Și repede să sugă
Să nu fie lacom
Apoi iute să fugă.

Dar țânțarul nostru
Târcoale omului a dat
Gâtul nu l-a ascultat
Și-a bâzâit neîncetat.

Când a vrut să-l înțepe
Omul o palmă i-a dat
Țânțarul a nimerit
Pe dată a sucombat.

Țânțarul așa a pățit
Că a fost prea hămesit
Bâzâitul l-a dat de gol
Și în dată a pierit.