I-am spus că pot auzi o piatră
așa cum aude el marea. Și râde...

Sfertul de ceas
ca pe o reculegere a străzii
târâtă să vadă necruțătorul adevăr

Omul care-i trăiește viața!

și o sfărâm să aflu.

Orice temniță are propriile-i scăderi
ca atare fondul ei de tristețe 

Poate consimți?
duce cu ea o lume pentru aflarea
altei lumi,
supusă întâmplărilor?

De câtă încordare e în stare
pentru a-și rămâne piatră
chiar și atunci când se ascunde
în noi
în solitudine,
ridicată deasupra realităților
fără să ceară nimic nimănui

știind de cât egoism e în stare
omul, în orice apropiere de celălalt

Apoi în multe alte sensuri
pur și simplu

Fiind, ne rămâne martor teribil,
fără să știm de câte alte încercări
e în stare pentru a-și depăși singurătatea

cât imposibil devine posibil 
și asta să rămână simplă constatare
de-a lungul frontierelor sale,
Graniță în oameni!

convinși că un mădular
trebuie să se afle undeva și numai în mijlocul trupului lor.

Că suntem singurii purtători
și numai din această puținătate a noastră,
poate bate în frumusețea sa, o inimă!

Fără nicio îndoială și piatra
își face socotelile acolo unde omul
n-a ajuns

Și câtă dărâmare în muțenia ei,
convinge că există  și-n ea ceva.

Din orice parte am înconjura noi o insulă
numai un naufragiat știe prețui un uscat
ca și cum ar fi singurul pământ de pe lume

De aia, prieten... întâlnirea asta
puteam să ne-o dăm oricând

și peste un veac
am fi fost tot aici
întrebându-ne la fel

cum poate un foc să izbucnească așa?

și de câtă frumusețe  suntem în stare
când prindem a ne apropia  

fiind mirarea care îl stârnește