Nu există odihnă decât
Unde nimic nu e de gândit.

În lumea care,
Fiindcă e muncită
De ideile care o animă
Pentru ceea ce există, a fi înseamnă
Frământări, învolburare, așteptări,
Transformări ale visului interior
Unde urcă treaptă cu treaptă
În timp ce nimic nu e viu
Și nimic nu moare
Totul doare.

Cum este în locul unde, în sine, pasul
Caută sinele ca pe o urmă în piatră
Peste care oamenii peșterilor
Au desenat adâncul vieții
Scriindu-și visul
Fără daltă.

Muncă a gândurilor care ne străbat
Carnea distanțelor nemăsurat.

Un acolo unde așteptăm simțind
Nevoia de a adormi spre
A ne trezi înflorind.

O înviere din moarte.

Loc în care, odată cu noi, tot ce iubim
Moare fiindcă în afara timpului său
Moartea este doar o însemnare.

Firimitură de imensitate
A unor viitoare ploi
În noi îngropate.

Gândul care, când nu mai e nimic
De odihnit, ne muncește
Umblând prin toate.