Se scutură cerul,
plânge-n culori plumburii,
tu nu mai stai pentru mine
nici nu mai vii
și-mi scrii
frunzele toate
cu ochi ruginii
pătate de frig și de moarte
și pleci,
te duci mai departe
cu păsări târzii.

Se culcă pământul,
îngheață tăcerea și somnul
și seva pe ramuri atârnă,
mai curge cât o fărâmă
prin creang-amoțită de toamnă,
mai poate un cuc să adoarmă,
ba nu,
să-l trimită în grabă,
să zboare cu ultima seară
când cerul mai lasă o palmă
de soare
s-atârne-n cerneală
și-apoi să se culce
din nou
pân” la vară.