Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere.
Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră.
Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei ape.
O iubesc cu această resemnare grea, de algă uscată și sărată.
Cum să nu-i fi iubit ochii de culoarea furtunilor reci,
în care eu am fost doar o epavă pe care valul o uită pe plajă?
Ea aparține altui țărm, altor maree, unei lumini în care eu nu navighez.
Nu mă iubește.
Din largul mării îi trimit această ultimă tăcere.
Iubirea mea a izbit insula ei ca un val orb,
de mii de ori, fără să lase nicio urmă pe nisipul ei alb, neatins, indiferent.
Acum las oceanul dintre noi să se liniștească, să devină oglindă de gheață.
Iubirea e atât de scurtă, iar uitarea e un naufragiu atât de lung.
Pentru că în nopți ca aceastea am crezut că marea ne va uni într-un singur strigăt,
sufletul meu se resemnează să o piardă, ca pe o ancoră ruptă în adâncuri.
Deși acesta este ultimul reflux pe care inima mi-l mai aduce,
și acestea sunt ultimele versuri pe care i le mai las pe țărm.