Un voinic din Atlantis,
temut și iubit de al său sat,
își lăsă tinerețea să-i ardă în trup
și șezu amar pe piatra de moară.

De când se știa, iubise.
De când iubise, fusese iubit.
Dar într-o zi, fără veste,
în sângele lui se aprinse Priapus.

Și focul nu se stinse.

Îl purta noaptea în somn,
îl purta ziua sub cămașă,
iar piatra de moară,
pe care-și sprijinea fruntea,
începu să se încălzească sub el.

„Ce amărăciune…”

Atât putu spune.

Apoi își smulse părul,
se tăvăli în țărână
și plânse.

Plânse până când satul dispăru în ceață,
plânse până când pietrele deveniră insule,
plânse până când apa îi urcă la glezne.

Și tot plângând,
născu un ocean.

Atunci veni câinele.

Era blond,
cu ochii căprui
și cu un rânjet prea omenesc pentru un câine.

Se opri lângă el și-l privi.

— Care-i meteahna, pui de om,
de-ai făcut mare din ochii tăi?

Voinicul își ridică fruntea.

Apa îi curgea de pe obraz
și nu se mai știa
dacă era lacrimă sau mare.

— Focul lui Priapus, spuse.
M-a cuprins.
Nu știu să-l sting.

Câinele râse.

Râse până când luna se clătină în apă.

— Ai căutat leac?

— La vraci.

— Și?

— Nimic.

— La stele?

— Nimic.

— În gimnaziu?

Voinicul tăcu.

Câinele râse din nou.

Apoi, pentru întâia oară,
își ascunse dinții.

— Atunci ai căutat pretutindeni
unde nu trebuia.

Vântul se opri.

Oceanul se opri.

Până și focul din trupul voinicului
păru că ascultă.

— Unde trebuie să caut? întrebă el.

Câinele își ridică botul către cer.

Acolo unde trebuia să fie luna
era o mare.

Și acolo unde trebuia să fie marea
era cerul.

— În fundul fundurilor
Mării din Cer.

Voinicul se ridică.

Pentru întâia oară nu mai plângea.

— Marea din Cer…

Câinele îl privi lung.

În ochii lui căprui
se oglindi un nume.

Gaius.

Voinicul tremură.

Nu știa de ce.

Nu știa cine.

Dar focul lui Priapus
ardea acum altfel.

Câinele se rostogoli pe coada lui pufoasă
și râse cu poftă.

Apoi întrebă:

— Depinde…

Își arătă dinții.

— Îl vrei?