Nu cunosc limba poezească;
Când eram mic, nu purtam mască
Și pur purtându-mă de-a pururi,
Vorbeam direct, fără-nconjururi.

Nu știu când învățai să mint,
Dar, Doamne, mă durea cumplit
Când pe cuvinte așezam
Ornamente ca paravan.

Cu timpul obișnuitu-m-am;
Arareori mă mai mustram
Pentru vorba-mi cea lustruită,
Cochetă, căci livid de vidă.

Deodată vreun discurs socratic
Sau poate hristic, nu știu cert,
Cu-o smucitură m-a stârnit
Ca eu pe mine să mă cert:

— Așa ne fu nouă tocmeala?
Să te-nhăitezi cu-acei plebei
Ce calcă totul în picioare
Pentru arginți, statut, femei?

O, nu! Tu să stai deoparte,
Ca-n Glossa blândului Mihai,
Și fără vorbe-ntortocheate,
Să ai un sincer, simplu grai!

— Dar, Doamne, conștiință, supraego,
Că nici nu mai știu cine ești,
La ce folos să emani franchețe
Când oamenii vor doar povești?

În plus, nici ei nu-s răi cu totul,
Ba chiar naivi sunt mai mereu.
Nu-i oare o mândrie scopul
Să fiu mai sincer ca ei, eu?

— Hai, nu mai spune! îmi răspunse.
Oi vrea să minți de dragul lor?
Ce-i drept, ți-e nobilă pornirea
Să te prefaci doar că ei vor.

Dar nu-ți îngădui, ține minte,
Cu cei ca tine am alt plan.
Vouă vi-i teamă să-i întreceți
Când ei se tem invers taman.

Acum, gata, destul, 'nainte,
Înțeapă-i calm cu adevăr,
Spune-le ce ți-am spus Eu ție,
Iar de nu-s treji, să-i tragi de păr!

De-atunci mă tot învârt prin lume
Și nu las pe nimeni să-mi scape,
Pân' ce nu-l vâr cu adevărul
În situații peren jenante.

Mă confesez, îi critic aprig,
Ba uneori îi și dezmierd
Cu complimente-adevărate,
De ei nu mă mai înteleg.

Și-n genere nu pot să creadă
Că singurul meu interes
E să redau făr' de-afectare
Ce-n interior simt și gândesc.

Pe unii odată i-am speriat;
Alții-mi zâmbesc candid, șăgalnic,
Și-mi spun cu grijă, apăsat,
Să nu mai fiu așa romantic.

Dar cei mai mulți se plictisesc
Și, cu o compasiune vie,
Se scuză că n-au timp și ies,
Lăsându-mă în reverie.

Mai sunt și cei așa ca mine,
Care m-ascultă bucuroși
Și-mi spun: „Tu zici ce toți știm bine,
Te vom lăsa să ne descoși.”

Poeți, alcoolici, filosofi și suferinzii din iubire
Mă laudă că nu port mască.
Tăcând, surâsul lor îmi dă de știre
Că nu știu limba poezească.
(2016)