auzeam conversaţii, doar eu le auzeam
şi învăţasem să le aud în copilărie
când mergeam la câmp, cu vitele
fără voia mea pentru că nu-mi plăceau vitele
alergau prea mult, de colo colo
şi păşteau toată iarba, doar iarba cea mai bună
ce ştia atât de bine să ascundă paşii ei
cuvintele cădeau, pe vremea aceea, în şir impar, din ochii Lui
dintre buzele Lui, pe care ea nu
le-ar fi adăpostit la sân, vreodată, pentru că ea nu
rămânea, nu stătea o clipă în inima mea, după un ritual
de îndepărtare
măsurat cu trecutul
ea mă atrăgea în viaţa ei apoi mă înlătura
(ce beţişor din lemn dulce, ronţăit cu dinţii ei de lapte)
cum un bătrân maestru, la o margine oarecare
lepădându-se de mine ca de pielea ei
croită dintr-un singur curcubeu
atârnat la poarta unui sărut, doar aşteptat
niciodată primit, niciodată adevărat
niciodată să nu mai spui niciodată
aş fi vrut s-o aud, şoptind

***

şi mă regăseam în ea, a câta oară învins
înjunghiat pe la spate, atât de surprins
într-un zbor prins de fluturi moi
pentru că ea nu a luptat niciodată, să pot fi al ei
doar s-a bucurat de lumea pe care i-am aşternut-o
şi peste care păşea cu tălpile ei mici
atât de familiar
atât de lipsite de recunoştinţă
pentru că învăţase a primi, ştii, doar ofrande
privindu-mă din cerul ei înalt, mărginit
de baloane colorate, cu îngăduinţă
din pocnetele degetelor ei venea peste lume ploaia
sau era doar aşteptarea mea, căutând-o
ce aşteptare, ce echilibru, în linia unui bici
alergam veşnicia prin stepa unui ochi fermecat, o alergam
călăreţ pe un cal mic şi iute, un cal albastru
puţin nărăvaş, doar că eram mult prea cuminte
ca să-l pot alerga prin ochii ei ce ştiau
să adăpostească lumea
cum un staul sau ridicătură din crengi
la marginea unei păduri îngheţate
lumea în care mă învălui ar fi putut fi
despre tine, iubite
şi a fost foarte puţin dinspre tine, pentru
că şarpele tău a rămas prins
într-un inel, într-un joc ascuns
******