În peºtera mutã de alb vertical cu stranii striaþii zgâriate-arbitrar,
Doua fragede mâini cu centurã de unghii apucã perdeaua de sare si urcã
Zdrelitã-i e fruntea ce poartã cununa ºi palizi obrajii ce lacrimi aninã
Caci fuge de hâtru ºi fuge de-o vinã ce n-are...sãrmana fãpturã.

Zadarnic o cheamã iubirea de tainã la cumpãt...cãci n-are scãpare
Când hãul hipnotic sub patul demonic o cere mireasã... de-nmormântare
Ca un paznic divin, muntele-o apãrã doar de slutul lumesc, fãrã hotare,
Umbrele negru-albastre din ape o împing ºi o trag spre-ncununare.

Pe patul sãpat de apã în sare, aruncã buchetul ºi-un ultim suspin
Iubiri interzise de meschinãrie se prãbusesc de-odatã în vrie
Oglinda cea neagrã se sparge în lacrimi ºi ce-ar trebui sã pluteascã dispare
Iar hãul puternic, lacom ia prada ºi-o duce-n adâncul fara de soare.

Un þipãt surd reverbereazã-n oglinda de umbre diforme, trezite din somn,
Animând Catedrala Neant dintr-o lume uitatã de timp, neºtiutã de om,
O mânã demonã zdrobeºte o orgã prea gravã, prea sumbrã sã cânte-ntr-un Dom,
Cu voci ne-nþelese ce-adunã în coruri ºoapte livide, fãrã de ton.

Sihastru ascet, arhanghel lugubru, arhiereu întru negru macabru, sinistru,
Mire absurd, aºteptând de prea mult, alb muribund sã-i aducã vreo veste,
Vede mireasa, prea bine pesemne, de viaþã desprinsã cumplit, miºeleºte,
Sfãrâmându-i cu urã, inima purã, elucubraj infernal de poveste.

Ceremonia absurdã-nceteazã, când în negur-abisalul întregii clepsidre,
Rãzbate lumina chiar prin oglindã, o fereastrã deschisã spre soare, spre lume,
Conul divin ºi apa sãratã leviteazã cenuºa-nisip clepsiatrã,
Reîncarnând fiinþa curatã : mireasa iubirii...pe veci iertatã.

Clepsidra vieþii, frântã în douã, de-oglinda groteascã ce lumi ne desparte,
Se-adunã din cioburi revers îmbinate cu albul deasupra ºi negru-n-pãcate,
Un nou destin, ce uitare adunã, îºi pregãteºte intrarea nebunã,
Cãci Mâna Divinã "întoarce" clepsidra-ntr-un spaþiu în care, la fiecare,
Lumina sporeºte,
Iar umbra pândeºte.