mâinile care te sugrumă, la pândă
în tine stă visătoare moartea, mergem pe
jos printr-o cochilie de melc...
și mersul acesta
care ne frige tălpile, topește
până și cerul de peste
tine, imaculându-l sângeriu: așa ni se-ntâmplă!
încă auzi cum îți
ruginesc cuiele, cum ți se
desfac ca niște
aripi coastele. trec spaimele de început,
se face lumină, întuneric
și stăm atârnați, din creștet
ne picură zilele
ceruindu-ne, mumificându-ne
îmblestemându-ne...
după ploaia îndelungă pe inimă-ți
crește o floare a
urii.



scuipăm cuvinte, în peșteri,
în jurul focului ne-mpletim
umbrele,
ne ucidem fii și-i
îngropăm în cenușă până ce
dintr-o țâșnire se
preschimbă viața în fluturi
de aramă-pleoapele noastre.
în altă seară fără de
nume căutam
sâmburi de măr prin excremente:
Mâine vom rasădi paradisul!



animalica inimă, minunea îți
aprinde ochii, sub pământ,
peste tot, într-o închipuire
fierbinte în care ne-nchidem.
ne privești cu fulgere, Eusces,
ne îmbraci cămășile,
ne furi zborul, căntecul.
nu sunrem ai uitării
sau ni se șoptește alt destin
și ni se scriu altfel
de fapte din care singuri
ne împletim lanțurile
acestei încătușări
nesfârșite. Și iar urlă
inima spărgându-ne timpanele.
Þi-e frică de noi,
ți-e frică să nu te coborâm
într-o divină putreziciune.



răpunerea cu pietre, striviți de ziduri
de zăpadă. jumătate de
pasăre ne zboară a întâmplare. foc și uitare,
ardem...da, ne trecem într-o
neființă din care nu ne mai regăsim.
Un om care mi-alungă umbra și
mă spinrecă. mâncăm lăcuste, râme,
păienjeni și bem puroiul acestei
inimi. Suntem la întâmplare și
ni se întâmplă că ne închidem
în cortul sinuciderii. Ne acoperă Eusces,
ne însemnează și ne trece prin timpuri,
ne alungă, ne cheamă. Cuvintele
lui ard și ucid.
atât rămâne din noi, din privirile
noastre: fluturi de albastru.