Așezat în genunchi cu ochii deschiși
văd singur lumina unei stele iubite
și pot chiar culege boabele visului
sub pleoapele privirilor adormite.

Mă văd în oglinzi un vis părăsit
și port un rucsac cu neliniști străvezii,
dar luna alungă norii de minciună
pentru a lumina minunile târzii.

Alintul privirii îmi veghează apusul
și de ziua mea mă învelesc în tăcere,
dar stânci albe îmi șoptesc povești,
puse pe portativul care nu mai piere.

O rază mai sădesc în întuneric,
picurii ca o minune plouă mereu,
fluturii pe florii de liliac vestesc
că trebuie să fiu cu Dumnezeu.

Eu nu-nțeleg de ce mai vine noaptea,
cu muguri de scântei pe buchet de stele,
iar refrenul, al cântului prelungire,
îmi așează tainic zilele mele
peste amurgul adormit de-o sărutare.