Am închis cartea într-un arc de cerc, pocnetul sec trezind cuvintele la viață, le-a aruncat, curcubeu neașteptat, deasupra lumii mele dându-i culoare, că prea mult îmi fuseseră arse câmpiile cutreierate și prea mult timp norii îmi ascunseseră cerul și stelele, iar până atunci oamenii îmi păruseră niște câini dușmănoși care nu voiau altceva decât să apuce o bucată din mine, dar mi-era teamă că nu am atâtea bucăți câte guri de câine, noroc că unii nu știau încă să apuce, numai lătrau și pentru că luna era încă ascunsă de nori, lătrau la mine, de parcă eu aș fi fost singurul om care să fie lătrat într-o lume cu atât de puțini oameni și atât de mulți câini, unde e și întristare și suspin, unde paharele sunt prea multe pentru atâta vin, amin, că prea mult timp ne-am împărtășit cu trupul, nu cu mintea și sufletul și de-aia au ajuns să fie mai mulți câini decât oameni și de-aia norii stau mereu deasupra noastră, separându-ne visele de suflete, apăsându-ne umerii cu griji imaginare, pe care ni le însușim cu frenezia păcatului, care mocnește în noi în stare latentă și i-ar fi bine acolo, în cotloanele sufletului, dar nu, noi nu putem să nu ne întoarcem cu încăpățânare la acel status quo primordial, să ne vedem de curcubeiele noastre și să inventăm mereu alte culori, nouă ne place să ne autoflagelăm sufletele și să cotrobăim în lada de zestre cu care ne-a procopsit Creatorul, doar-doar vom găsi un sâmbure de păcat, pe care ar fi păcat să nu-l valorificăm și să nu ni-l agățăm în frunte, ca pe un stigmat al neputinței, de parcă nu ar fi și slăbiciunea un atribut al naturii umane, încât să fii îndreptățit să spui, ei, lasă, că așa ne-a fost dat, dar mai bine deschidem iarăși cartea și rescriem cuvintele, inventând culori, făcându-ne cer din vise, iar luna să strălucească de păcat și câinii să muște din ea bucăți mari, nu din oameni.


4 septembrie 2011