uneori urăsc lumea
dar n-am curaj s-o spun tare, că sigur o să-mi răspundă: „Și noi pe tine.”

pentru că există fără mine
și nu pare că asta nu îi provoacă nimic.nici măcar plăcere.

uneori mă urăsc
doar ca să nu creadă ceilalți că sunt arogant.

pentru că exist fără lume
cum există o telecomandă fără baterii: cu intenție, dar fără efect.

și între aceste stări diforme ale existenței
îmi fac cafele pe care nu le beau și planuri pe care nu le împărtășesc, ca să nu par penibil.

mă întreb cum este să iubești cu adevărat
cred că e ca atunci când nu știi dacă ți-e sete sau doar n-ai băut încă suficient.

lumea aceea care există fără lume
e ca o sală de yoga unde se vorbește doar în sloganuri.

și eul acela care există fără eu
se duce singur la terapie și refuză să spună al cui e.

ceea ce scriu este o poezie
bineînțeles. La fel cum un balon cu heliu este o lecție despre oratorie.

ruptă din realitatea fantomatică
unde fiecare „bună ziua” e doar o formă de a spune „nu vreau să te cunosc”.

împrejmuită cu garduri înalte de sârmă ghimpată
ca un gând protejat de propriul ridicol.
zornăie din lanțuri neliniștea durerii
dar are totuși ceva ritm — aproape dansabil.

ființa mea aflată în pragul nebuniei
își pune ruj, își dă cu parfum, și-și spune: „Dacă tot e pragul, măcar să intru frumos.”

visând la ultimul zbor către lumea
unde bagajul de mână e un ghem de regrete și un șervețel cu niște versuri sub muci.

de dincolo de lume
unde tăcerea are ecuson și zâmbește doar la camerele de supraveghere.