noi doi am fi putut fi, un imperiu
pentru că totul exista deja, înlăuntrul nostru
dar tu ai început să ne muţi de colo colo
eu aveam inima, tu erai incredibilă
sau aşa te vedeam eu, cum îţi controlai perfect mintea
ocupată mereu, cu o transhumanţă
sau cu un vis rătăcit
care, culmea, termina singurătatea
cu toţi ceilalţi, niciunul
mai presus şi fără să ne supere
apoi ceva se întâmpla, din mers
ceva se împletea, doi pe faţă unu pe dos
iar liniştea era nu mai puţin de şase puncte
rostogoleam dorul de la unu către celălalt
în sufletul nostru, la comun
ne uitam pe furiş, după călăreţ şi inimă
sau după motanul care zgâria uşa
unei cărţi anume, amândoi
doar un zâmbet meşteşugit, pentru ultima judecată
cu lumea, strângând în braţe copacul
şi ce comunicare, neaşteptată
ce semnale cu fum
*******